Bukowski spunea că nu încerci să scrii. Ci aştepţi. Aştepţi
momentul când literele vor forma singure cuvintele care vor ieşi ândrăzneţe,
din mintea şi apoi din degetuţele grăbite, să le apese, să le imprime bine pe
foaie. Ei bine, acesta e momentul. În
ultimele săptămâni, m-am aşezat de nenumărate ori în faţa colii de
hârtie, încercând să creez măcar o idee. Dar fără reuşită. Aşa că am făcut o
pauză. Am aşteptat, până a apărut primul “simptom”. Zeci de cuvinte, de propoziţii, de poveşti, au început să roiască în mintea mea. S-au înghesuit precum sardinele şi vor să iasă afară.
Acum le eliberez.
Sunt o sentimentală. Multă vreme am negat asta despre mine.
Dacă mă întreb de ce, nu ştiu cu exactitate să-mi răspund. Ruşine? Teama de a
fi vulnerabilă? N-am habar. Dar am ajuns într-un punct în care nu imi mai pasă.
Da, sunt o sentimentală şi nu e nimic greşit în asta. Da, am drept filme
preferate The English patient, The painted veil şi multe altele de acest
fel(nu, A walk to remember iese din discuţie-in case someone was wondering).
Uite că mă emoţionează un apus, mai ales dacă e însoţit de o melodie care în
acea clipă îmi atinge o coardă sensibilă. Îmi place să descopăr străzi pe care
nu m-am mai plimbat. Îmi plac atât de multe lucruri, încât m-am gândit că ar fi
bine să mi le trec pe-o listă şi să o compar cu cea de anul viitor. Să văd ce-am mai schimbat la mine, ce-am mai
adăugat în 12 luni.
Ultimele 3 luni au fost puternice. Pline de senzaţii. Iar eu
sunt avidă de senzaţii . Am avut zile cînd intram într-o stare de paralizie
sufletească, pe care o detestam. Acele zile au încetat a-şi mai face apariţia
acum 3 luni. (^^)
Am avut 3 ani(3-magic number) în care nu am ştiut ce e cu
mine. Când ghinionul mă înşfăca de fiecare dată când credeam că am scăpat de
el. Nu prea am avut timp în acei ani să realizez cum sunt de fapt CI cum să merg înainte mai repede. Asta era dilema mea: Cum merg înainte mai repede, cum
ajung la capătul tunelului?
Timpul nu poate fi grăbit, am înţeles în final asta. Dar
poate fi umplut. Cu ce? Cu ce vrei tu.
Eu am decis să îl umplu cu bucurie. De orice fel. Bucuria e nelimitată şi se găseşte oriunde. Şireată alegere,nu?
Weekend-ul trecut “rătăceam” pe străzile Clujului, oraş în
care nu mai călcasem vreodată şi pe care m-am hotărît brusc să îl trec pe lista
de “To Do”( al patrulea cel mai bun lucru făcut în ultimele 3 luni. ).De ce? Pentru că ador să călătoresc, dar de
puţine ori mi-am luat inima în dinţi şi am plecat, pe unde m-au purtat paşii
ori roţile maşinii.Pentru că nu mai vreau să răspund cu : “Nu pe cât aş vrea.” la intrebarea : “ Şi, călătoreşti?” , după ce îmi vede cineva
, primul cel mai bun lucru făcut în ultimele 3 luni, “tipărit” artistic pe
piele.
Cândva simţeam că nu am o direcţie. Acum chiar mă văd îndreptându-mă spre ceva: spre mine.
Prezenţa oamenilor din viaţa mea m-a învăţat că am nevoie de
ei, că am dragoste de dat.
Absenţa altora seamănă cu vizitarea unui oraş, şi cu toate că în acest caz, eu am fost cea “ vizitată” ,
tot eu sunt aceea care scrie concluziile la final. Unii oameni sunt făcuţi să poposească doar. Nu înseamnă că nu îţi aduc nimic, pentru simplul fapt că nu
rămân. De cele mai multe ori, de la ei asculţi cele mai multe poveşti. Şi cum
eu sunt o iubitoare de poveşti…..se subîntelege care este concluzia.
Nu am o încheiere pentru acest text şi nu vreau sa am.. O încheiere este un STOP iar eu nu doresc să mă opresc din ceea ce fac. Dar ce
fac? Trăiesc, măi, dar ştii cum? Aşa cum
mi-am dorit mereu.
