Despre "a creşte"

Creştem. Văzând cu ochii. Nu prea m-am dat în vânt după această expresie înainte . Nu prea i-am înţeles rostul până acum. Cum adică să creşti văzând cu ochii? Ce treaba are crescutul cu văzutul? Ei, are. Creştem şi ni se da jos pelicula de pe ochi, cea cu care  priveam totul înceţoşat, dar nu aveam habar, pentru că aşa privisem toată viaţă lucrurile. În ceaţă.  Până acum ne uitam unii la alţii, cu mâinile, cu paşii, cu inima. Acum vedem lumea în toată splendoarea ei.  Omul acela pe care îl simţeam cald lângă noi cândva, acum îl privim şi vedem că ochii îi sunt îndreptaţi spre altceva nu spre noi. E simplu să îl laşi să se ducă acolo unde i se plimbă privirea. Totul e limpede. Părinţii aceia care păreau să stea unul lângă altul şi să le fie bine aşa, acum vedem că deşi stau aproape nu le este bine. Se uită fiecare altundeva. Prezentul e o faţadă imortalizată într-o poză care nu mai păcăleşte . Creştem, văzând cu ochii. Frica de nou, care ne făcea mâinile să tremure, o căutăm cu ochii aceştia . E de negăsit . Pentru că nu a existat vreodată. Frica a fost un nimic. Ne-am temut de nimic atâta timp! 

Creştem şi vai(!) cât creştem. În unele zile, o oră e cât un an.  De-am fi ştiut că trăiam în semi-întuneric am fi făcut ceva în privinţa asta. Dar eram doar nişte boţuri de oameni, care se rostogoleau şi se loveau pentru ca apoi s-o ia de la capăt. Apoi boţul s-a făcut mare şi mai mare şi a căpătat o pereche de ochi cu care la început a văzut mai greu apoi din ce în ce mai bine. 

Nu îţi dai seama că nu mai eşti orb decât după ce vezi un alt boţ de om rostogolindu-se.  Şi atunci te opreşti, îl mângâi, îl împingi la vale şi-i urezi să crească mare, mare, până să ajungă să vadă. Aşa clar cum îţi apare ţie lumea acum. 
Când lumea ţi se aşază în faţă aşa frumoasă, nevinovată şi colorată, nu ai cum să fii supărat pe timpul care s-a scurs, pe oamenii-boţ de care te-ai lovit.

Creştem, creştem până o să vedem cu toate simţurile contopite într-unul. Dar până atunci, creştem văzând...cu ochii.

Totally naked

My life has been like a war. I know everyone fights their own battles but damn,  my life has been like a world war, honestly !

I fought from the moment I was born. To stay alive when no one was giving me any chances of survival. Then, after I cheated death, I had to fight to be able to walk. Won that battle too. After a couple of years,kids from my neighbourhood started to call me “handicapped”, for their own amusement. Self esteem got very low, obviously why. Still, I did not let them win. I fought back, in my own way and took back what was mine. Changed the city to go to highschool. One of the first best things I chose. But then something else happened. Another battle of life and death matter. To win it I had to experience  a myocardial infarction. And I was just  18! Come on!  And just after doctors  kind of fixed, this idiot, broken heart of mine, I had to fight again against a man who kidnapped and tried to rape me. I remember thinking that if I don’t run faster, I will die. I'm still really afraid of dying. I’m thinking about it 24 hours a day. Because of what happened. Bad things come for free.  I know this very well. I could talk about this subject on and on and on….

But the point is, I’m not whining. And I consider myself pretty balanced. As balanced as one could be in a situation like mine.  I’m standing tall, I’m walking tall. Because I fought and despite everything I might have lost, I won a lot. I’m still here. I met people and learned  to differentiate  falling in love  from lust , found out how good and orgasm is, enjoyed  lots of dawns, rode horses,  I went to a foreign country, crossed the ocean, all by myself, twice and finally but not last, I literally jumped into love and realized it is nothing as I thought it would be.  The calm, the warmth, the comfort ..these were all strange to me until I felt them with someone.

I was in hell and now I’m here. Dark, twisted(because you never get used to being a normal human being again) but with pinky dust in my heart and sometimes in my hands. Hands which I’ll use to do good. To do better. To find better. I deserve it. I deserve  a great love, a great life. GREATNESS.

I also managed to summarize my story without being too dramatic and I find that myself to be quite hard . But I made it and that is another great thing to add on the list.

Long live the wars because they made me search for greatness!

"Come on, come on, put your hands into the fire" part I

  A trecut mult de cand m-am gandit ultima data la cum sunt si ce imi place.
  Acum sunt in punctul in care simt o nevoie aproape dureroasa de a vorbi despre asta, de a-mi limpezi mintea, de a aranja piesele de puzzle.

   Lumea ma poate descrie cum vrea, prietenii, familia .Dar nici unul dintre ei nu poate sa spuna cu exactitate ce om sunt.
  Eu stiu. Poate nu sunt intotdeauna sigura, poate am indoieli, dar stiu, undeva intr-un colt ascuns din inima mea, stiu ce sunt.

   Sunt o flacara . De cand am inceput sa fac pasi pe acest pamant, am fost o flacara . Am cautat mereu sa fiu aprinsa cand eram pe cale sa ma sting. Sunt letargica cand incep sa nu mai ard, sunt trista si probabil multora dintre prieteni le par ciudata. Din acest motiv caut oameni care sunt si ei flacari la randul lor, de aceea ma fascineaza neobisnuitul, aventura . De aceea le caut cu indarjire . De aceea ma incapatanez sa nu traiesc ca altii. Nu pot accepta sa fiu mai putin, sa ma temperez cand doar asa ma simt vie. Mi s-a spus o  data ca e gresit . Ca ar trebui sa gasesc alt mod de viata.Ca ar trebui sa ma relaxez Eu cred ca sa ii spui asta unui om care trebuie sa se consume ca sa se simta in viata, asta este gresit. Ne alegem profesiile, ne alegem familiile, ne alegem unde sa ne facem case, alegem sa avem ambitie in loc sa ne plangem de mila, alegem sa fim mai intelegatori cu cei din jurul nostru, alegem sa avem mintea deschisa, dar nu putem alege natura de care sa apartinem. Nu putem alege cum sa simtim.

Trouble is a friend

Suntem marunti. Traim inconjurati de paduri, mari, copaci, a caror imensitate nu o vedem. Pana si casele ni le construim mari iar noi tot mai presus de toate acestea ne credem. Nu suntem.  Aroganti si ignorani, ne-am ridicat singuri pe un piedestal care nu exista. Traim cu impresia ca stim ce e viata si cum trebuie traita. Adevarul este ca nu avem nicio idee. Doar pentru ca fiecare ne gasim cate o metoda sa supravietuim, nu inseamna ca stim care este cea mai buna cale de a trai.

  Ne jucam unul cu sufletul celuilalt penru ca de fapt ne e frica ca vocea care ne vorbeste cateodata despre cat de mici suntem si cat de repede putem sa disparem de pe fata pamantului, ar putea avea dreptate.  Asa ca luam vietile unora in mainile noastre si ne distragem atentia prin joaca. Ii lasam si pe ei sa faca acelasi lucru la randul lor. E un schimb, corect, pana la urma, nu?  Dar nu e. Pentru ca sfarsim prin a ne face rau . Nu uneori  ci intotdeauna.  SI nu prea ne invatam minte, pentru ca asa cum am spus, suntem aroganti si ignoranti.

  De putine ori intrebam "De ce?"  ca sa intelegem cum am ajuns in punctul in care ne-am blocat. De cele mai mult ori, aruncam vina pe oricine altcineva inafara de noi. As putea sa o tin asa pentru mult timp, pentru ca vreau sa ma tin departe de a recunoate adevarul.  Si anume ca sunt marunta, ca am ignorat asta multa vreme, ca am multe de invatat, ca nu e vina lui ca am lasat garda jos si am permis sa ne jucam unul cu sufletul celuilalt . Eu port vina pentru ceea ce am lasat sa arda . Aroganta, nu am spus? Am uitat ca trebuie sa imi amintesc ca ceea ce arde se face cenusa, intr-un final. M-am asteptat sa ma bucur de caldura si lumina flacarilor, fara sa pierd nimic.

 Inca nu sunt asa de inteleapta pe cat as vrea sa fiu. Un intelept stie ca trebuie sa existe un echilibru, ca trebuie sa pierzi undeva ca sa castigi ceva . Ghidata de aroganta si ignoranta, nu voi merge prea departe. Dar daca voi incepe sa intreb "de ce?" mai des...s-ar putea sa am o sansa .

Drumuri catre inainte si inapoi

Schimbarea nu vine brusc. Ti se strecoara pe sub piele, e vicleana. Nu o vezi venind. Nu o auzi. Nu face zgomot. In felul ei straniu, este magica. Te trezesti intr-o zi, ca esti pur si simplu, ALTFEL.  Alt om. Cel care stiai ca esti dar nu puteai deveni.

Problema cu astfel de schimbari este ca nu te poti rupe de mediul in care va trebui sa te intorci. Nu cred sa existe cu adevarata acel " Incepi de la zero". Trecutul este parte din noi, nu putem sa gonim  nicaieri sa ne indepartam de el . Fie ca apare in forma unor prieteni, a familiei, a unei case, a unei bucati de cer, a unei melodii, trecutul este ancorat in noi. Il purtam dupa noi in fiece zi. Este dovada vie a ceea ce am fost, povestea noastra. Nu ar trebui sa ne dorim sa o negam. Cine mai suntem, daca nu avem o poveste?

Dar cu toate acestea, nu vrem sa ne intoarcem de unde am plecat. Pentru ca nu mai apartinem de ceea ce am lasat in spate.  Nu putem sa pastram povestea fara sa mai jucam un rol in ea?   Cred ca asta este ceea ce ne macina. Cum sa o luam de la zero, fara sa ne renegam povestea care ne-a definit pana acum .

Meanwhile....in America...

Cand oamenii iti spun ca esti curajos, ei nu isi dau seama, ce povara tocmai au aruncat pe umerii tai. Si cum sa isi inchipuie ca fac asta? Ei cred ca tocmai ti-au facut cel mai frumos compliment. Daca e sa o luam pe cea dreapta, este un complimnt. De cate ori nu m-am trezit admirandu-i pe altii pentru curajul pe care il vedeam ca arde in ei?  E normal, e uman...sa admiri, sa urmezi un exemplu ... Dar nu ne spune nimeni ce presiune exista pentru cel care aude acele cuvinte. Nu pentru ca il deranjeaz, nu pentru ca il jignesc, nici unul din aceste motive. Ci pentru ca o data puse pe masa cartile, o data ce a fost LABELED, trebuie sa se ridice la nivelul asteptarilor. Sau cel putin, acesta este sentimentul. Desigur, o mare prostie sa vrei sa te ridici la nivelul asteptarii altora...dar din nou, toti o facem, fie pentru o scurta perioada de timp, fie pentru toata viata. E uman. Si la ce te gandesti cand auzi ca esti un om curajos? In  principal, la faptul ca nu ai dreptul sa lasi ceva balta doar pentru ca ai obosit putin. Curajosii nu fac asta. La ce te mai gandesti cand auzi acel compliment?  Ca nu trebuie sa iti fie frica. Esti un impostor daca ti-e frica si tocmai ai fost numit "curajos". Cum iti permiti sa te plimbi de colo-colo, cu frica agatata de tine ca o umbra ? Curajosii nu fac asta. Nu?

Sau poate o fac ? Adevarul este ca majoritatea habar nu au ce inseamna curajul. Toti se asteapta sa fii fara frica, sa reusesti in tot, sa te ocupi de tot . De aici presiunea. Tu stii ce cred ei despre curaj. Tu stii ce inseamna pentru ei.  Dar ei nu stiu cum il vezi tu.  Si anume ...ca pe  frica care nu da coltul niciodata si te haituieste mereu,  dar in fiecare zi mai putin decat ieri, daca o infrunti.  Ca pe dorinta de a abandona uneori totul, fara a face asta niciodata insa, pentru ca posibilitatea de a se intampla un lucru minunat in clipa urmatoare este mai mare si mai puternica decat renuntarea .  Dar cum sa explici asta fara a distruge imaginea impunatoare a super-puterii numita CURAJ?  Cum sa le spui ca frica nu dispare niciodata? Nu poti. Si intru-catva....te gandesti ca tu, sa fii in locul lor, nu ai vrea sa auzi aceste lucruri. Ai vrea sa ai in continuare un lucru la care sa aspiri, pe care sa il admiri . Oamenii urca in varful muntelui, nu pentru ca au auzit ca ti-e frica pana sa ajungi acolo,  ci pentru ca li s-a povestit ce priveliste grozava vor avea in fata ochilor .

Med-school of souls

    Punându-mi speranţele în această călătorie pe care urmează să o fac, constat că îmi creez un fel de supapă .Nu greşesc astfel ? Am ajuns să idealizez această plecare, pentru că m-am săturat de tot ce nu merge bine în acest moment . Mi-am creat o supapă din acest gând , că plecarea va opri tot ce mă nelinişteşte acum. Dar problemele răman, eu sunt aceeaşi. Nu schimb decât locul . De ce aştept să plec, cu atâta jind, ca şi cum aş lăsa în urmă ceva de care vreau acum să scap ?Nu las nimic în urmă. Nemulţumirea izvorăşte din interior şi vine cu mine oriunde. Dacă aleg să o alung, aici şi acum, asta ar trebui să mă intereseze. Simplul fapt că zbor în altă ţară nu o face să se evapore. Eu pot face asta. De oriunde . Şi mai bine de aici, pentru a putea pleca împăcată, acolo. Dar cum o alung? Sau ....asta ar trebui să fac mai întâi?

   Medicii numesc semne patognomonice pe acelea specifice unei anumite boli. O dată depistată boala, datorită lor, e parţial tratată. Pentru că ai un punct de plecare. Eu nu am ceva ce aş numi punct de plecare.Aşa că, ce faci  când nu ai cum să o depistezi , pentru că semnele patognomonice lipsesc ? Când boala de care suferi nu are nişte caracteristici specifice? Cum o tratezi ? Emoţiile pot fi aşa . Multe  aşa amestecate,  înodate unele cu altele, încât nu mai este deloc uşor să le descurci, să vezi de unde au pornit, de la ce. Cum vindeci furia, de exemplu, dacă nu ştii ce o produce ? Este un întreg mecanism in spatele tuturor purtărilor noastre. Şi dacă scârţâie, este pentru că unele piese se defectează . Iar pentru a putea repara orice, e nevoie să ştii cauza. Medicii investighează tot timpul. Investighează, analizează, pun diagnosticul şi pregătesc planul de tratament. Şi funcţionează. Oase sunt puse la locul lor, după accidente, inimi sunt repornite prin defibrilare, implanturi sunt făcute, acolo unde exista un zâmbet gol. 

   Aşadar, ce fac?  Aflu cum să-mi alung nemulţumirea sau care îi este cauza ? Iau analgezice pentru durere sau investighez pentru a afla de ce mă doare? 

Consimţământul ni-l dăm întotdeauna noi. Care noi, aici depinde ce rol vrem să jucăm. Doctor sau pacient ? 

A never-ending "START"

   I was sure, almost 3 years ago, that I had it all figured it out. Then, like a rollercoaster, it all went down and I had to put myself together. Again. Then, when everything was fine once more, I met someone who made me question all that I have ever known and felt. So I had to break myself into tiny little pieces and rebuild everything from bottom to top. I realized we can never be the same as yesterday .

   Deep down, I knew I had to rebuild myself every once in a while, but I did not say it out loud, not until later. I’ve lost count of how many times I've done this, since that day. And still, everytime is like a first time. It shocks me, it almost frightens me: all which is linked to change. I’m constantly afraid. You would say I would have lost my fear after all this time, but it’s not true. Fear never leaves, it just takes other forms. I’ve learnt to either ignore it or use it in my own advantage,  depending on the situation. I do not want a life lived in fear,  one lived too cautiously . I once heard someone say:  "The only thing that is constant is CHANGE”  and now I know that person was right . 

   I have not reached yet the point where I embrace change with all my heart, but I’m working on it, for I believe it to be the only thing which is good for me. And maybe not just for me, but for everyone else. If we get stuck in a way of being, aren’t we losing, like a beloved friend of mine said, something greater?

   So we destroy and then re-invent ourselves, there is no other other possibility to get to the surface of this mess we all call life. 





Thank you, C. :)

Nostalgii, ore târzii şi substantivul " vin"

My first lover

M-a învăţat cu nuanţe de roşu şi verde.
Cu roşu care fierbe de când atinge tubul esofagian
Şi până ajunge în vene, când clocoteşte .
Cu verde care blochează sinapsele triste
Şi le porneşte pe cele fericite .

My first lover,
M-a învăţat meşteguri alese,
Despre membre întinse pe umeri
Solizi ca munţii ,
Despre hârtii împăturite cu mai multa grijă
Şi care ascund mai multe confesiuni
Decât scrisorile .

My first lover,
M-a învăţat cu jazz
În timpul minutelor petrecute
Sub aşternuturi aburinde
Şi mi-a spus că orice primă dată,
Este grea pentru oricine .

My first lover
A venit, cărând oceanul sub piele
Iar la plecare, a lăsat povara sa,
Pe pernă .
Bătea vântul ,era frig , era noiembrie
Dar mie-mi mirosea a iarbă proaspată,
Pentru că peste noapte,
El sădise, în al meu suflet,
Primăvara.

Atelophobia

31 August, duminica, 2014

Avea inima grea, dar paşii o purtau iute pe un drum pe care nu-l mai facuse de doi ani. Cararea care ducea in padure arata la fel, dupa atata timp.
Aerul rece de dupa ploaie o racorea si se simti pentru o clipa linistita. Se opri,  ridica ochii spre un cer parca pictat cu albastru. Copacii parca isi leganau crengile atat cat sa te convingi ca nu, locul nu era incremenit. Ofta, asa cum ofteaza oamenii inainte de a plange. Cu un scancet la final, cu buzele tremurand, cu respiratia taiata. Dar nicio lacrima nu se scurse. Se infiora, privi in jurul sau apoi inchise ochii. Acum respira intretaiat, se infuriase pe ea si pe lume si scanci de aceasta data cu si mai multa jale. Se simtea incarcata si neputincioasa!

Deschise ochii si porni cu mai mult avant. Era determinata sa se elibereze cumva, era plina de regrete si de planuri totodata, voia sa fie linistita. Calca pe pietre cu manie, parea ca nu va mai ajunge acolo, pe deal. Cand se lungise drumul ?! Aproape alerga, in speranta ca va potoli furtuna din ea. Fara izbanda.

Susurul paraului din apropiere ii aminti de mare. Ar fi dat orice sa fie intr-o apa, o mare, un lac, sa pluteasca pe spate, sa-si lase greutatea sufletului sa cada, adanc, langa alge.
In sfarsit, ajunse. Aici soarele nu mai era umbrit de niciun copac, nicio frunza. Lumina de jur imprejur cat putea de tare.

Mai erau trei ore pana la asfintit, momentul ei preferat al zilei, dar cumva, se bucura ca ajunsese acum. Asfintitul simbolizeaza apropierea sfarsitului. Pentru ea, nu se sfarsea inca nimic . Nu incepuse concret ceva, pentru a se putea incheia.

Cauta un raspuns, un nou mod de a trai., caci cel din prezent nu ii aducea nimic bun. Soarele nu o ardea, doar ii mangaia pometii si ea se simti mai putin singura. Vru sa tipe, sa se descarce. nu era nimeni acolo care sa o auda si sa o ia drept smintita. De trei ori intredeschise gura, pentru a lasa un tipat sa iasa. Se pare ca trebuia sa-l forteze. Trebuia sa-si adune supararile, disperarea si sa traga de ele ca de un arc, pentru a putea capata glas. Tipatul veni din strafundul fiintei sale, rupand bariera care o impiedicase pana atunci sa planga. Parca respira acum, pentru prima data. Valuri de aer ii umpleau narile in timp ce plangea. Zari copacul din fata ei, falnic si batran . Chipul celui care isi luase viata, doar de curand, facand complice un astfel de copac, ii reaparu de dinaintea ochilor. Nu intelegea nimeni ca o marcase? Amintirea lui si a vorbelor pe care i le spusese, pusesera stapanire pe ea . Fusese primul om cu ca carui poveste rezonase , care ii dezvaluise un secret intunecat ca cele pe care le avea si ea. Doar pentru ca apoi sa dispara in negura unei lumi despre care nu stia nimic.
Intelegea ce inseamna sa nu te simti suficient de bun, sa dezamagesti. Si ea purta aceeasi povara. Stia cum e sa ai spiritul infrant. De atatea ori il avusese! Dar de ce renuntase? Si ea ar fi putu pune capat. Chiar in acel loc, chiar atunci. Imaginea corpului ei, atarnand livid de o creanga, fara nicio posibilitate sa se mai intoarca, insa, la viata, O SPERIA . Nu din lasitate nu facuse un asemenea gest ci din teama ca ar putea rata o viata frumoasa.

El pierduse sansa unei astfel de vieti si acest lucru o macina. "Nimeni nu se naste inutil" , isi spunea . Nu era de acord cu ideea ca unii oameni nu sunt facuti sa traiasca. Asta nu era decat o consolare, pentru cei care nu reuseau sa accepte pierderea cuiva drag, o justificare pentru actul ce fusese savarasit.

Increderea in legea compensatiei o tinuse in viata pana acum. Chiar voia sa creada ca avea sa fie fericita si impacata, intr-o zi. Pe deplin . Da,  dezamagise multa lume, da, familia nu era tocmai mandra de ea. Da, indeparta pe oricine ar fi putut sa o iubeasca, pentru ca avea multe probleme nerezolvate cu ea insasi. Dar acesta nu era sfarsitul .
Oricat de daramata s-ar fi simtit, refuza sa vada in toate acestea sfarsitul.