O altfel de libertate despre care nu se vorbeste

Totul in viata este confuz. Adevarul este ca traim cu un val peste ochi in cea mai mare parte a timpului. Unii toata viata. Iar confuzia vine tocmai de la noi. Noi suntem asa. Nu ne intelegem pe noi insine, asa zisele noastre "mici cosmosuri" pe care le purtam in suflet,  sunt cea ce ne produc suferinta. Fiecare minut, fiecare secunda este incarcata de emotii pe care habar nu avem cum sa le numim atunci cand apar. Unii nu stiu nici fericirea sa o recunoasca si aceea chiar nu face rau nimanui. Daca nu putem intelege ce simtim, riscam sa fim sclavii propriilor noastre simtaminte. Si mare parte din populatie este in aceasta pozitie, doar ca nu stie. De parca ai avea nevoie de lanturi si vreun bici peste spate ca sa fii inrobit....Cred ca esti mai liber in lanturi, amenintat cu biciul, decat pe strada, plin de manie si frica, neintelegand ce sunt cele doua si de ce le simti.  Poate ca ni se pare in regula, in fond, ne facem rau numai noua, nu? Dar nu este adevarat. Ii ranim si pe cei din jur. Reprimand, convingandu-ne ca nu simtim ceva anume , le facem rau si celor apropiati. Ii bruscam, ii ranim apoi ii indepartam. Pentru ca ei vor sa intre in micul nostru cosmos, sa ne ajute sa facem ordine, dar asta doare. Si noi nu vrem sa doara. Nu asa. Durerea fizica pare mai usor de suportat in comparatie cu cea a sufletului. Pentru ca pentru cea din urma nu avem analgezic. Ne convingem noi ca un pahar, doua, 3, mai multe de vin sau vodka sau ce ne pofteste inima, ne mai alina durerea, ca dulceata aceea din briosa cu ciocolata o sa actioneze precum un pansament peste rana aceea din care nu curge sange, care nu se infecteaza dar cumva ne impiedica sa ne ducem vietile asa cum am vrea. Fara durere. Dar nimic nu functioneaza. Am incercat. Singurul luru care te vindeca este pur si simplu acceptarea ca doare. Ca esti ranit. Nu esti mai slab ori mai putin demn daca faci asta. Esti liber si libertatea aceasta ar trebui pretuita mai mult decat confuzia in care alegem sa ne scufundam.  

Nu ma cred vreo experta in arta cunoasterii de sine. De multe ori sunt depasita de situatii despre care credeam ca sunt usor de gestionat. Cand se intampla asta, imi dau seama ca am fost inrobita. De mine insami. Asa ca fac tot posibilul sa ma eliberez. Tin mult la libertatea mea.  Aceasta, mai ales, pentru ca am trait multa vreme doar  in intuneric. Dar privesc in jur si vad ca inclusiv oameni dragi mie nu stiu ce inseamna sa fie liberi. Traiesc intr-o minciuna, una care creeaza prapastii intre ei si cei apropiati lor.  Cand stii sigur ca vrei sa scoti pe cineva din viata ta, comunici ceea ce iti doresti. Orice altceva nu este decat o reactie  confuza la ceea ce ti se petrece, un pumn intr-un perete. Sa gasesti cuvintele sa spui ce este in neregula, asta este o cu totul alta poveste. Una care tine de  curaj . Curaj sa  analizezi "all the facts" si sa iei decizia asta si curaj sa o impartasesti celui implicat, nu sa il ranesti .  Iar curajul nu este ceva ce imbraci dimineata,  vreun tip de ceai pe care sa il bei . Curajul....il are oricine. Dar nu toti sunt constienti ca il au, ca este atat de la indemana. Curajul nu inseamna sa salvam intotdeauna pe cineva, desi multe filme si carti ne-au convins ca asa stau lucrurile. Curajul este  cel mai des...puterea de a te salva pe tine, inainte de a intinde o mana de ajutor catre altcineva.

Cea mai mare responsabilitate a noastra nu este sa ne gasim un rost, adica un job fain si bine platit, asa cum multi de varsta mea cred, asa cum am crezut si eu o data. Adevarata responsabilitate pe care o avem suntem chiar noi si cum alegem sa traim: intemnintati pe dinauntru sau liberi si curajosi. 

Pri-mă-vă-ra-tic

Vine un moment in viata fiecaruia cand realizeaza ca are o capacitate mare de a iubi. Daca pana atunci nu a bagat de seama, acum constientizeaza cat se poate de clar ca are un "rau de iubire" de oferit, cum o foarte buna prietena s-a exprimat cand si-a descris nevoia de a oferi ceea ce pentru multi este un concept asa de controversat. Pentru ca da, recunosc, dragostea este intr-o mare masura, egoista. Nici un tip de iubire nu este necondtionata 100%. Mai intai ne simtim noi bine oferind-o, apoi cel care o primeste. De aceea ne doare cand nu avem cui o da sau nu este apreciata, impartasita ori si mai rau, pierdem omul caruia i-o daruiam pana atunci. Stiu ca atunci cand iubim, suntem egoisti. Dar mai stiu si ca suntem mai buni. Sau cel putin, ca putem fi mai buni. Mai deschisi, mai intelegatori. Cand cel care te priveste te accepta cu tot ceea ce insemni tu, chiar cred ca vrei sa fii bun, sa pastrezi armonia dintre voi. Cand cel langa care stai te face sa te simti viu, nu cred ca vrei sa pierzi asta. Toti suntem niste chibritele care asteapta cuminti in cutie sa fie aprinse. Cine spune ca nu, minte.

Pot sa aleg sa fiu o cinica, sa-mi ignor sufletul si sa merg asa prin viata. Dar nu ar avea rost pentru mine. Pentru altii, poate da. Eu nu am fost niciodata buna la a ma minti. Nu mi-a iesit. Probabil ca daca as fi reusit, nu as fi fost niciodata in nici un "dark place", dar din fericire, da, din fericire, am fost . Si sa fiu o cinica nu ar da roade . Sa ignor  o parte din ceea ce ma defineste, nici asta, nu ar ajuta. Pot doar sa recunosc. Sunt o romantica. Nu una care viseaza la un Fat-Frumos calare pe un cal alb ori altceva fantezist. Sunt o romantica care vrea sa se bucure de viata, care a facut greseli, a invatat din ele si probabil va mai face altele si va invata si din acelea, o romantica careia ii place sa bea la petreceri si care uneori o ia pe ulei si apoi se redreseaza, o romantica care nu sta sa se uite pe fereastra sa astepte ci se arunca in lume, o romantica care nu se satura niciodata sa vada ce mai are lumea sa-i arate, o romantica care stie cu siguranta ca vrea sa se inconjoare de frumos pentru ca multa vreme nu a avut parte de asa ceva. Sunt o romantica care nu crede ca lucrurile se intampla cu un motiv iar asta am stabilit-o cu mult timp in urma. Viata este ce este si orice alta semnificatie este propria noastra nascocire.  Suntem fiecare responsabili pentru ceea ce facem cu ceea ce ni se intampla. Nu sunt o romantica in sensul clasic, nu voi sta sa citesc dulcegarii in timp ce-mi trece tineretea, plangandu-ma ca mie nu mi se intampla nimic. Pentru ca viata mea nu este goala. Este plina de oameni, de locuri pe care le-am vazut, de aventuri pe care sa le povestesc, de lectii pe care le-am invatat. Sunt o romantica atipica. "Raul de iubire" mi-l revars peste ceea ce am acum pentru ca eu consider ca ar fi pacat sa se iroseasca ceva atat de frumos, sa se ofileasca, sa nu se bucure nimeni .
 Dragostea mea e ca o gradina mare cu flori, intr-o zi insorita de vara, dupa o ploaie calda. Cu omul ACELA, m-as intinde printre flori si as sta asa, sa ma bucur cu el de aerul parfumat, de pamantul racoros, de soare. Dar omul ACELA nu este, asa ca las gradina deschisa tuturor oamenilor care au reusit sa ocupe un loc special in viata mea. Pentru ca.....de ce nu? :D


Pentru Iulisor.