Uneori să privești este suficient

     Când eram mică, prin clasa a patra, obișnuiam să iau cu mine, în compartimentul exterior al ghiozdanului, o iconiță cu o sfântă despre care mama îmi spusese că imi va aduce noroc. Cântărea multișor, fiind acoperita cu sticlă și având rame metalice dar o purtam cu mine, pentru că eu credeam cu adevărat că mă va ajuta norocul acela de care imi vorbise. Puneam mâna pe ea și mă rugam ca de data aceea să fiu as la ora de matematică, să nu mai țipe nimeni la mine. Uneori părea că ma ascultă, alteori nu. Încrederea mea nu pierea niciodată. Haios ce multe lucruri te pot convinge când ești mic și încă nu ai văzut fața pământului . Cu timpul , crescând, ceva s-a rupt și s-a lipit înapoi sub o altă formă. Una a unui ușor cinism care era de așteptat, dacă privesc înapoi. Nu pot crede în lucruri pe care nu le pot atinge, nu le pot vedea. Singurul meu crez și sună redundant pentru ca am zis-o în repetate rânduri, este că traim conform unei rulete rusești, nu există merituoși si nemerituoși. Nu cred că te pedepsește cineva dacă ai gătit într-o duminică și nici că ți se scad puncte pe lista ălora buni dacă ai înjurat de cateva ori. Oricine ne-a creat, a făcut-o și cel mult ne urmăreste ca pe un joc de Sims, fără să actțoneze asupra noastră însă. Mă zgârie să aud expresia "așa e bine" când se vorbește despre a da ceva cuiva. Așa e bine unde? În fața cui? Sunt întrebări la care primesc mereu răspunsuri lipsite de noimă, motiv pentru care am încetat să mai intreb. Păstrez pentru mine uimirea care continuă să existe. Eu nu forțez pe nimeni să adotpte părerile mele dar sunt asaltată din toate direcțiile să le preiau pe ale altora. Întotdeauna însoțite de fraza " Așa e bine, treuie să crezi în ceva".
   Dar eu cred în ceva. Cred că ne vom recicla spiritual, la fel ca toate lucrurile de pe Pământ, cred că  binele și răul sunt două chestiuni care vor exista împreună, pentru a fi remarcate una datorită celeilalte și ca nu e obligatoriu să fie mereu direct proporționale. Cred în oameni și în capacittea lor de a-si face viața mai frumoasă unul altuia și este motivul pentru care îmi displace lipsa de inițiativă. Este atât de ușor doar să fii acolo. Nu cred că lucrurile se întâmplă cu un motiv, că unii ne întâlnim cu un motiv, că avem un traseu deja stabilit, că " Dumnezeu îți dă cât poți duce".
     De aceea mă ajută ceea ce cred. Dacă aș urma cealaltă cale, m-aș intreba "De ce eu?" și m-aș vedea pedepsită. Personal, nu sunt de părere că am pentru ce să fiu pedepsită așa aspru, Și nu mi s-a părut că pot duce bolovanii care mi s-au pus în spinare. Îi duc pentru că nu am încotro și sunt furioasă din fire, nu mai vreau să dea nimeni cu mine de pământ.
    Simt că o iau la vale ca un bulgăre, că mă rostogolesc amețitor pe o pantă descendentă, că îmi întind mâinile să mă prind de ceva să ma opresc să răsuflu, să mă uit in jur? Da, cu siguranță. E istovitoare această cădere in gol, asupra căreia singurul lucru pe care îl controlezi este gândul. Nu știi dacă să închizi ochii si să te lasi purtat în neant sau să îi ții deschiși și să încerci să te agăți de ceva. De aceea mă înfurii si lovesc în timp ce cad și uneori reușesc să ma opresc și văd câte ceva ce îmi place în jur. 
    Acela îmi este motorul, pedala de accelerație. Să pot privi. Unii oameni se roagă la  cer. Eu îl privesc si îmi este de folos atât.

Cum am disparut si m-am intors #bionica

Mi-am propus sa scriu, initial, pentru ca stiam ca este terapeutic. Dar de fiecare data cand incercam, ma uitam la foaia alba, nestiind cu ce sa incep, despre ce sa vorbesc. Si mai amanam o zi. Astfel au trecut 3 saptamani. Acum, mi-am spus ca voi scrie despre orice imi trece prin minte, pentru ca lasand pe mai tarziu, nu fac decat sa ma adancesc si mai mult in groapa in care mi-am permis  sa stau, sa jelesc. 

Ce anume?  Oamenii din jurul meu mi-ar spune cu blandete, in timp ce m-ar mangaia pe umar, ca nu am pierdut nimic, ca totul este la locul sau, ca eu sunt bine, ca totul va fi bine. Acum, inclin sa fiu partial de acord cu ei. Acum 3 saptamani, refuzam categoric. Mi-am sapat o groapa si m-am aruncat in ea, pentru ca nu am crezut ca poate intelege cineva cam ce emotii te cuprind cand ti se spune ca ai fost la un pas de moarte si tu nu iti amintesti. Tot ce faci este sa compari cu celelalte experiente cand apropierea de moarte a fost constienta, incerci sa iti dai seama daca, vreo clipa, ai vazut-o. Dar nu iti amintesti decat bezna. Probabil ca asa se moare. Se face intuneric , nu mai auzi nimic  si dispari. Eu am disparut pentru jumatate de ora si nu am nicio idee unde. Mi s-a spus ca e mai bine, mi s-a dat explicatia logica, medicala: acesta este modul prin care creierul se protejeaza. Probabil. Mie mi se pare tot infiorator insa. Si adevarul este ca nimeni nu are cum sa inteleaga, daca nu i s-a intamplat. Doar ca, uneori, oricat de logic am gandi, sentimentele au intaietate. Te poti bate cu ele, folosind ratiunea dar in situatii ca aceasta, nu castiga nimeni. Nu m-am putut minti niciodata iar acesta a fost si dar si ghinion.  Altcineva, poate, in locul meu, si-ar fi zis ca nu e invidioasa pe tot ce au bun si frumos altii, ca nu se supara ca are o bucata de titan in piept, cu baterie si fire precum o bomba,  ca sunt mii de alti oameni carora le merge mai rau si trebuie sa gaseasca partea pozitiva. Altcineva. Eu insa nu ma pot pacali. Eu  raman constienta de inutilitatea frustrarii mele, a invidiei,  a furiei, le-am trait in aceste 3 saptamani pana la apogeu, m-am simtit vinovata pentru asta si totodata indreptatita. Stiu ca lumea functioneaza dupa principiul unei rulete rusesti, ca nicio persoana nu alege ce i se intampla si cu toate acestea, nu m-am simtit consolata. Deoarece contrar asteptarilor mele, doar pentru ca stii ca nu ai control asupra a ceva, nu inseamna ca doare mai putin cand se intampla sa te vezi iar cu mainile legate.  Este  in natura umana dorinta de a controla, nu ma indoiesc. Ni se predica sa traim in prezent, sa nu ne irosim cautand sa fim mereu in siguranta dar nu reusim.  Poate graieste aici instinctul de supravietuire, poate este vorba despre incapatanare. Sau poate incapatanarea este legata de supravietuire. Ce este cert, e ca nu ne putem opri din a vrea sa detinem controlul chiar si atunci cand stim ca nu se poate.

Asa se face ca m-am trezit dorindu-mi sa smulg cu mainille goale titanul cu tot cu bateria lui afurisita, din pieptul, care cu uimire, am constatat, uitandu-ma in oglinda, ca nu va mai arata nicioadata ca pana acum, ca nu il voi mai simti niciodata ca pana acum. Am ezitat o data sa sparg ceva, pentru ca m-am gandit cu parere de rau la cel sau cea care fabricase respectivul pahar. De acasta data, mintea mi s-a intunecat complet, am luat prima cana gasita si am izbit-o de un gard. Cred ca acela a fost momentul cand mi-am dat seama ca am atins pragul furiei de pe scara vindecarii psihologice si ca mai am de urcat pana sa fiu eu din nou.  La fel, doar pentru ca stii ce te asteapta,  nu devin lucrurile mai usoare, nu inseamna ca o sa te doara mai putin. Din contra, pare sa te ingreuneze mai mult, fiecare noua trauma peste care trebuie sa treci. Da esti mai  constient, da, iti construiesti rezilienta dspre care spun psihologii ca avem atata nevoie, da devenim mai indaratnici. Dar si obositi. Si e de asteptat cred. Avem o limita a suportabilitatii fiecare si cand o depasim, ne consumam toate resursele iar apoi trebuie sa pornim de la zero.

Alternativa este sa renunti. Sa ramai in groapa in care te-ai aruncat si sa astepti sa dispari, de tot. Si nu pot judeca pe nimeni care a ales alternativa.  Suntem precum  niste plante, depindem de mediul in care ne aflam,  de soare si de apa. Cu alte cuvinte, depindem de oamenii care ne sunt sau nu alaturi. Eu nu as sta aici, acum, scriind, daca nu ar fi fost ei. Este foarte important sa ne bazam pe noi insine, intr-adevar.. Mult timp am fost de parere ca aceasta este singura cale de urmat. Pentru ca mi-a fost teama sa depind de altii; am vrut sa ma descurc singura si sa imi pavez eu drumurile. Si inca consider ca nu mi-am dat un sfat prost. Ce am inteles de-a lungul timpului insa,este  ca pe aceste drumuri pe care ni le pavam,este placut sa mergi cu cei pe care ii iubesti si care te iubesc.  Dragostea poate ca nu ne repara, vom ramane mereu cu o cicatrice pe frunte,  cu alte doua pe coapse, cu o perioada de expirare mai scazuta, cu titan in piept; ce face insa este sa ne tina de mana in timp ce mergem prin iad si sa strige impreuna cu noi, razand: fuck this shit!

Libertăţi

 Nu fac parte din vreo elita. Niciodata nu am facut.

Parintii mei nu au fost vreun cuplu de intelectuali. Au facut parte din clasa de mijloc, oameni care s-au straduit sa ofere mai mult decat au avut ei. Si-au focusat mult atentia pe educatia mea si a surorii mele, pentru ca au stiut,cumva, ca premisele pentru un viitor nesigur, sunt exact lipsa educatiei. Asa ca am fost incurajate sa urmam studii superioare dupa terminarea liceului. Nimic gresit in asta. Inca nu consider ca planul lor nu a fost bine pus la punct. Ce cred insa,  ca au subestimat ei, este nivelul de auto-educare la care am ajuns atat eu cat si sora mea. Ni s-a repetat in atatea randuri sa citim, sa ne documentam, sa gandim logic in ce priveste lumea care ne inconjoara, sa nu ne mintim pe noi insine, incat am constatat intr-o zi ca educatia data de scoala nu este suficienta, ca nu avem cat trebuie din scoala vietii si ca trebuie sa acumulam informatii si experiente, privind si acest aspect, care ne defineste ca oameni, pana la urma.

  Ma intreb uneori daca parintii mei realizeaza ca este un paradox felul in care m-au crescut: sa continui sa studiez, sa invat sa practic o meserie de pe urma careia sa imi castig existenta, sa fiu aspra cu mine daca gresesc si sa nu ma mint de dragul de a trai mai linistita, sa "nu-mi pierd timpul cu altele"( considerate mai putin importante decat invatatul), sa pun la indoiala ce aud si vad dar in acelasi timp sa nu ii pun la indoiala si pe ei, care nu mi-au spus un lucru esential: Orice educatie este la fel de importanta. Ai nevoie de toate ca sa reusesti. Inteleg acum asta. Si este in regula daca mama si tata nu au putut sau nu au stiut sa imi explice. Faptul ca mi-am luat libertatea de a-i pune si pe ei sub lupa ratiunii pe care m-au invatat chiar ei s-o folosesc, nu gasesc a fi vreun act de tradare, chiar daca ei,  este posibil sa fi vazut astfel, aceasta libertate de gandire. In timp, mi-ar placea sa realizeze cat de utila a fost aceasta lupa in devenirea mea si a surorii mele, sa vada ca si-au atins scopul. In final, avem mai mult decat ei.   Ai nevoie sa inveti sa faci ceva, din care sa traiesti, de preferat sa iti si placa ca sa nu iti blestemi zilele mai tarzu pentru alegerea facuta, ai nevoie de hobby-uri, de calatorii, de conversatii cu oameni de tot felul, de aventuri care uneori se vor termina dezastruos, cu tine plangand si primind o lectie de la univers ori din contra, cu tine implinit/a. Ai nevoie sa citesti ca sa intelegi oamenii pe care ii intalnesti .Si ca sa inveti sa privesti din mai multe unghiuri o situatie. Un om care isi cunoaste avantajele si dezavantajele stie UNDE sa piarda dar cel mai important stie ca TREBUIE sa piarda undeva ca sa castige. Succesul  adevarat este definit de toate tipurile de educatie care te-au croit pe tine asa cum esti astazi. Scoala, experienta de viata si auto-educarea. Impreuna constituie un propulsor catre succes. Dar ce este succesul, pana la urma?  Cei mai multi ar arata catre portofel si ar spune ca succesul e definit de greutatea sa . Altii de faima. Eu nu sunt de acord cu nici una dintre aceste ipoteze. Succesul cred ca este capacitatea de a fi tu insuti si a fi impacat si multumit cu cine esti, capacitatea de a intelege ca niciodata nu termini de invatat pentru ca totul este in continua miscare si evolueaza iar lumea in sine, este un loc prea complex pentru a fi restrans la cativa ani de studiu, fie el profesional sau personal. Succesul inseamna sa lasi o amintire draga oricui din cei cu care interactionezi. Aroganta merge mana-n mana cu ignoranta si nu este nimic altceva decat o cale falsa catre succes.

"-Are all people like this? -Like what? -So much bigger on the inside"

Stadiile  de vindecare ale unei rani sunt exacte: inflamatie, fibroplazie, maturatie. Impreuna, ele constituie procesul de cicatrizare. Asadar, o plaga necicatrizata, care nu a trecut prin toate fazele mai sus mentionate, este o plaga nevindecata, predispusa la infectii.

Putem vedea cu ochiul liber cand o rana este in etapa de inflamatie, caci apare durerea, forma  de aparare, cea mai cunoscuta, a organismului. Corpul distruge bacteriile, tesutul mort este dat afara. Continuarea este logica: reactia inflamatorie scade in intensitate, durerea la fel, incepe granulatia/fibroplazia si tesutul mort este inlocuit cu unul nou. Catre sfarsit, are loc maturarea, altfel spus, etapa in care tesutul epidermic nou isi intareste rezistenta.

Partea fizica a corpului nostru este vizibila si palpabila, implicit. Prin urmare, putem urmari si chiar ajuta vindecarea sa, de cele mai multe ori. Dispunem de cunostintele si tehnologia care ne permit acest lucru. Dar ce protocol urmezi cu ceea ce nu vezi si nu poti atinge? Cum repari ceva ce nu este alcatuit din vase de sange ce pot produce hemoragie, care nu se inflameaza si caruia nici un fel de tesut nu ii este inlocuit?  Care doar doare, constant, uneori in valuri violente, alteori blande. Se intampla, ca anumite planuri de tratament sa poata fi realizate doar pe seama durerii, atata timp cat aceasta este localizata precis, pentru a se da astfel un diagnostic. Dar iarasi, trebuie sa fie o durere fizica.  Pentru tot ce trece in afara sferei fizicului, nu exista un manual de instructiuni. Psihicul tine la randul sau tot de corp, nu despre el discutam aici,  si asadar,  poate fi inteles. Despre el s-au scris carti, a fost studiat, chiar daca nu il putem lua in maini, il putem vedea caci modul sau de operare a fost explicat amanuntit; si acesta, precum restul trupului, functioneaza conform unui ciclu: informatiile din exterior sunt primite si procesate. Neconcordantele dintre baza pe care vin noile informatii si acestea, se remediaza usor prin analiza si constientizarea erorilor. Am fi  deci niste calculatoare daca nu am fi ghidati si  de ceea ce nu poate fi vazut, atins, niciodata inteles pe deplin, niciodata sangerand, indiferent de dimensiunea ranilor care se pot produce asupra sa. Este o fericire si un ghinion si de ar fi sa argumentez acest lucru, sa spun cu precizie de ce cred ca este o fericire si un ghinion, nu as fi in stare sa raspund. Pentru ca nu am un  raspuns la contradictia dintre cele doua. Sunt momente in viata in care ma bucur ca nu sunt un robot si ca pot sa ma incarc de atatea emotii si sa nu imi dau shut down. Sunt altele, in care urasc( ce cuvant mare!) ca nu sunt, in care conglomeratul de emotii pe care il am adunat in mine, imi pare ca ma mananca de vie; si abia dupa ce-mi privesc mainile tremurande si chipul in oglinda si realizez ca sunt inca aici, imi amintesc ca nu se moare din asa ceva dar nici nu se trateaza; nu ai ce bandaja, nu ai ce analiza.

  Probabil acesta este motivul pentru care am ales sa fiu doctor. Pentru a repara ce poate fi reparat. De ceea, cred ca nu ma inspaimanta sangele. Acesta poate fi vazut, controlat, in 90% din cazuri. De aceea nu imi este frica sa tai pentru a vindeca. Pentru ca in mine se duc lupte,  se taie ca in carne si tot ce pot face este sa astept, ca si cum as fi un membru de familie al unui pacient. Doar ca eu sunt mereu pacienta si totodata doctorul.

Cum spuneam, pentru unele rani, nu exista un manual de instructiuni.

Doar asteptare.

-

I'm just a girl, standing in front of a paper, asking for a title

 Îmi spun de ceva vreme încoace, că viața trebuie să fie despre oameni și mult mai puțin despre dorințele interioare ale noastre. Că dragostea poate forma un întreg și dacă vine din mai multe direcții. Că pot trăi focusandu-mă pe a fi utilă, pe a lăsa ceva în urma mea, mai important decât o umbră. Nu știu însă cum funcționează acel mecanism în care îți repeți ceva de suficiente ori și devine automatism. Cred că încă mă aflu la primul stadiu. Și, ei bine, toată lumea știe, că tot ceea ce are însemnătate, durează. Nu?

 Mintea, ca de obicei, nu-mi dă pace. Mă gândesc că sunt ruptă pe o parte de către ingratitudinea care s-a născut din bezna în care am rătăcit multă vreme, pe altă parte, de către o recunoștință vis-a-vis de lumea-ntreagă, cu care venim cred, toți, dar căreia, învățăm de-a lungul anilor, prostește, să îi suprimăm glasul. A mea nu mai are vocea gâtuită acum, a mea cântăcât e ziua de lungă,mă mulțumește și mă insenizeaza. De aceea, când  uneori sufletu-mi pleacă în jumătatea cealaltă ruptă, mă uit la mine rușinată. Aș vrea să nu fiu scindată astfel între cele două.

 Și totuși, în ciuda tuturor lamentarilor mele,  știu că nimeni nu alege ce i se întâmplă deci nici eu și că prezența contrastelor a fost mereu o constantă în viața mea.  Ingrată și recunoscătoare, veselă și tristă, blanda și crudă. Și ambiverta, dar asta nu uit vreodată. 

Nu stiu niciodată să  închei. Chiar trebuie?

25

  La 25,
 Sunt mai bogată
 deși în portofel am aceiași bani
 pe care îi aveam și luna trecută,
 Sunt mai fericită
 deși grijile nu au dispărut,
 din contră, tot apar, multe și mai multe.
 Sunt mai mulțumită
 deși planurile nu mi le-am realizat pe toate,
 încă.
 Cred că despre asta vorbesc înțelepții,
 Acesta trebuie să fie clișeul mult discutat,
 Împăcarea cu șine mult dorită...

 Eu am văzut adâncuri tenebroase,
 Am locuit în prăpăstii din care nu am sperat
 că voi mai ieși.
 Sufletul mi s-a obișnuit cu întunericul,
  Îl sperie uneori lumina care a căzut pe el.
 "Este o farsă? Dacă da, cât va dura? Nu?"
 Îmi răsuna în cap o replică dintr-un film francez:
 "Resteras tu toujours avec moi?"
 Dar lumina nu răspunde înapoi,
 Nu acesta-i este rostul.
 Lumina încălzește, lumina-i precum liniștea din suflet, care s-a așternut cuminte...
 lumina-i împăcare, bogăție, fericire.

Din cand in cand, mai scriu si eu...

decembrie 2016

Pentru ca suntem inconjurati de neprevazut, cautam  disperati certitudini.  Nu putem trai fara ceva palpabil, ceva ce putem tine in maini si pe care sa il numim al nostru, care sa ne asigure ca stapanim ceva. Nu stapanim nimic. Putem prelungi viata unor lucruri, reparandu-le. Putem avea grija de oamenii de langa noi, pentru a-i avea mai multa vreme alaturi. Dar nu ne putem bate cu timpul, cu legile naturii, care iau si dau inapoi pentru a stabili propriul lor echilibru, neclar pentru noi de nenumarate ori. 

Nimic nu este al nostru chiar daca poate ne poarta numele.

Cand am mers prin Catedrala Sf Paul, m-am gandit: Toti cei ce-au ajutat pentru a fi construita, au pierit si sunt ingropati de secole. Numele le sunt imprimate pe pietrele pe care calci, pe pereti, intregul loc pare sa fie locuit de fantome. Dar nu.  Locul este de fapt linistit, nimic care sa te inspaimante. Doar amintiri cat poti cuprinde cu ochii. Pentru ca asta suntem si avem  de fapt: amintiri.  Si este un noroc daca putem reusi sa ramanem macar atat.

M-am  mai gandit in timp ce ma plimbam pe acolo, cati oameni inaintea mea, s-au rugat  pentru siguranta lor, a celor dragi, a lucrurilor pe care le credeau ale lor. M-am gandit cator li s-au ascultat astfel de rugaciuni . M-am gandit cati s-au suparat si au dat vina pe divinitate pentru ce le-a fost luat. M-am intrebat cati dintre ei au inteles ca nu e nimeni de vina pentru tot ce piere. Apoi m-am gandit, eu de cate ori m-am infuriat pentru ceea ce a parut a-mi fi luat, pentru ceea ce mi-am dorit si poate nu s-a intamplat. Am avut mult de numarat acolo. Si as minti daca as spune ca numarul la care am ajuns este ultimul. Sunt sigura ca voi mai avea parte de intrebari fara raspuns, care sa ma infurie. La fel ca toti altii.  Ne dorim atat de mult sa fim asigurati ca va fi bine, ca masina nu se va strica, ca vom fi sanatosi, ca vom avea cu ce plati facturile, ca suntem iubiti, ca nu va cadea casa peste noi, ca vom fi fericiti. Insa pentru toate acestea nu exista decat necunoscut. Singura datorie pe care o avem fata de lume, este sa intelegem ca nimic nu e pentru totdeauna dar sa incercam totusi sa lasam ceva in urma. "Against all odds". La fel ca oamenii care au muncit pentru a cladi acel loc care abunda de istorie, de povesti.

Nu am inteles niciodata de ce m-au fascinat astfel castelele, catedralele,  Pana acum. 

Ma emotioneaza povestile care au reusit sa razbata in timp.  Dovada clara ca desi nimic nu este sigur, desi nu detinem nimic in sensul propriu, ceea ce construim, desenam, scriem, poate ramane decenii dupa noi, altora.