Stadiile de vindecare
ale unei rani sunt exacte: inflamatie, fibroplazie, maturatie. Impreuna, ele
constituie procesul de cicatrizare. Asadar, o plaga necicatrizata, care nu a
trecut prin toate fazele mai sus mentionate, este o plaga nevindecata, predispusa
la infectii.
Putem vedea cu ochiul liber cand o rana este in etapa de
inflamatie, caci apare durerea, forma de
aparare, cea mai cunoscuta, a organismului. Corpul distruge bacteriile, tesutul
mort este dat afara. Continuarea este logica: reactia inflamatorie scade in
intensitate, durerea la fel, incepe granulatia/fibroplazia si tesutul mort este
inlocuit cu unul nou. Catre sfarsit, are loc maturarea, altfel spus, etapa in
care tesutul epidermic nou isi intareste rezistenta.
Partea fizica a corpului nostru este vizibila si palpabila,
implicit. Prin urmare, putem urmari si chiar ajuta vindecarea sa, de cele mai
multe ori. Dispunem de cunostintele si tehnologia care ne permit acest lucru.
Dar ce protocol urmezi cu ceea ce nu vezi si nu poti atinge? Cum repari ceva ce
nu este alcatuit din vase de sange ce pot produce hemoragie, care nu se
inflameaza si caruia nici un fel de tesut nu ii este inlocuit? Care doar doare, constant, uneori in valuri
violente, alteori blande. Se intampla, ca anumite planuri de tratament sa poata
fi realizate doar pe seama durerii, atata timp cat aceasta este localizata
precis, pentru a se da astfel un diagnostic. Dar iarasi, trebuie sa fie o
durere fizica. Pentru tot ce trece in
afara sferei fizicului, nu exista un manual de instructiuni. Psihicul tine la
randul sau tot de corp, nu despre el discutam aici, si asadar, poate fi inteles. Despre el s-au scris carti,
a fost studiat, chiar daca nu il putem lua in maini, il putem vedea caci modul
sau de operare a fost explicat amanuntit; si acesta, precum restul trupului,
functioneaza conform unui ciclu: informatiile din exterior sunt primite si
procesate. Neconcordantele dintre baza pe care vin noile informatii si acestea,
se remediaza usor prin analiza si constientizarea erorilor. Am fi deci niste calculatoare daca nu am fi ghidati
si de ceea ce nu poate fi vazut, atins,
niciodata inteles pe deplin, niciodata sangerand, indiferent de dimensiunea
ranilor care se pot produce asupra sa. Este o fericire si un ghinion si de ar
fi sa argumentez acest lucru, sa spun cu precizie de ce cred ca este o fericire
si un ghinion, nu as fi in stare sa raspund. Pentru ca nu am un raspuns la contradictia dintre cele doua. Sunt
momente in viata in care ma bucur ca nu sunt un robot si ca pot sa ma incarc de
atatea emotii si sa nu imi dau shut down. Sunt altele, in care urasc( ce cuvant
mare!) ca nu sunt, in care conglomeratul de emotii pe care il am adunat in
mine, imi pare ca ma mananca de vie; si abia dupa ce-mi privesc mainile
tremurande si chipul in oglinda si realizez ca sunt inca aici, imi amintesc ca
nu se moare din asa ceva dar nici nu se trateaza; nu ai ce bandaja, nu ai ce
analiza.
Probabil acesta este motivul pentru care am ales sa fiu
doctor. Pentru a repara ce poate fi reparat. De ceea, cred ca nu
ma inspaimanta sangele. Acesta poate fi vazut, controlat, in 90% din cazuri. De aceea nu imi este frica sa tai pentru a vindeca. Pentru ca in mine
se duc lupte, se taie ca in carne si tot
ce pot face este sa astept, ca si cum as fi un membru de familie al unui
pacient. Doar ca eu sunt mereu pacienta si totodata doctorul.
Cum spuneam, pentru unele rani, nu exista un manual de
instructiuni.
Doar asteptare.
-
