Cum am disparut si m-am intors #bionica

Mi-am propus sa scriu, initial, pentru ca stiam ca este terapeutic. Dar de fiecare data cand incercam, ma uitam la foaia alba, nestiind cu ce sa incep, despre ce sa vorbesc. Si mai amanam o zi. Astfel au trecut 3 saptamani. Acum, mi-am spus ca voi scrie despre orice imi trece prin minte, pentru ca lasand pe mai tarziu, nu fac decat sa ma adancesc si mai mult in groapa in care mi-am permis  sa stau, sa jelesc. 

Ce anume?  Oamenii din jurul meu mi-ar spune cu blandete, in timp ce m-ar mangaia pe umar, ca nu am pierdut nimic, ca totul este la locul sau, ca eu sunt bine, ca totul va fi bine. Acum, inclin sa fiu partial de acord cu ei. Acum 3 saptamani, refuzam categoric. Mi-am sapat o groapa si m-am aruncat in ea, pentru ca nu am crezut ca poate intelege cineva cam ce emotii te cuprind cand ti se spune ca ai fost la un pas de moarte si tu nu iti amintesti. Tot ce faci este sa compari cu celelalte experiente cand apropierea de moarte a fost constienta, incerci sa iti dai seama daca, vreo clipa, ai vazut-o. Dar nu iti amintesti decat bezna. Probabil ca asa se moare. Se face intuneric , nu mai auzi nimic  si dispari. Eu am disparut pentru jumatate de ora si nu am nicio idee unde. Mi s-a spus ca e mai bine, mi s-a dat explicatia logica, medicala: acesta este modul prin care creierul se protejeaza. Probabil. Mie mi se pare tot infiorator insa. Si adevarul este ca nimeni nu are cum sa inteleaga, daca nu i s-a intamplat. Doar ca, uneori, oricat de logic am gandi, sentimentele au intaietate. Te poti bate cu ele, folosind ratiunea dar in situatii ca aceasta, nu castiga nimeni. Nu m-am putut minti niciodata iar acesta a fost si dar si ghinion.  Altcineva, poate, in locul meu, si-ar fi zis ca nu e invidioasa pe tot ce au bun si frumos altii, ca nu se supara ca are o bucata de titan in piept, cu baterie si fire precum o bomba,  ca sunt mii de alti oameni carora le merge mai rau si trebuie sa gaseasca partea pozitiva. Altcineva. Eu insa nu ma pot pacali. Eu  raman constienta de inutilitatea frustrarii mele, a invidiei,  a furiei, le-am trait in aceste 3 saptamani pana la apogeu, m-am simtit vinovata pentru asta si totodata indreptatita. Stiu ca lumea functioneaza dupa principiul unei rulete rusesti, ca nicio persoana nu alege ce i se intampla si cu toate acestea, nu m-am simtit consolata. Deoarece contrar asteptarilor mele, doar pentru ca stii ca nu ai control asupra a ceva, nu inseamna ca doare mai putin cand se intampla sa te vezi iar cu mainile legate.  Este  in natura umana dorinta de a controla, nu ma indoiesc. Ni se predica sa traim in prezent, sa nu ne irosim cautand sa fim mereu in siguranta dar nu reusim.  Poate graieste aici instinctul de supravietuire, poate este vorba despre incapatanare. Sau poate incapatanarea este legata de supravietuire. Ce este cert, e ca nu ne putem opri din a vrea sa detinem controlul chiar si atunci cand stim ca nu se poate.

Asa se face ca m-am trezit dorindu-mi sa smulg cu mainille goale titanul cu tot cu bateria lui afurisita, din pieptul, care cu uimire, am constatat, uitandu-ma in oglinda, ca nu va mai arata nicioadata ca pana acum, ca nu il voi mai simti niciodata ca pana acum. Am ezitat o data sa sparg ceva, pentru ca m-am gandit cu parere de rau la cel sau cea care fabricase respectivul pahar. De acasta data, mintea mi s-a intunecat complet, am luat prima cana gasita si am izbit-o de un gard. Cred ca acela a fost momentul cand mi-am dat seama ca am atins pragul furiei de pe scara vindecarii psihologice si ca mai am de urcat pana sa fiu eu din nou.  La fel, doar pentru ca stii ce te asteapta,  nu devin lucrurile mai usoare, nu inseamna ca o sa te doara mai putin. Din contra, pare sa te ingreuneze mai mult, fiecare noua trauma peste care trebuie sa treci. Da esti mai  constient, da, iti construiesti rezilienta dspre care spun psihologii ca avem atata nevoie, da devenim mai indaratnici. Dar si obositi. Si e de asteptat cred. Avem o limita a suportabilitatii fiecare si cand o depasim, ne consumam toate resursele iar apoi trebuie sa pornim de la zero.

Alternativa este sa renunti. Sa ramai in groapa in care te-ai aruncat si sa astepti sa dispari, de tot. Si nu pot judeca pe nimeni care a ales alternativa.  Suntem precum  niste plante, depindem de mediul in care ne aflam,  de soare si de apa. Cu alte cuvinte, depindem de oamenii care ne sunt sau nu alaturi. Eu nu as sta aici, acum, scriind, daca nu ar fi fost ei. Este foarte important sa ne bazam pe noi insine, intr-adevar.. Mult timp am fost de parere ca aceasta este singura cale de urmat. Pentru ca mi-a fost teama sa depind de altii; am vrut sa ma descurc singura si sa imi pavez eu drumurile. Si inca consider ca nu mi-am dat un sfat prost. Ce am inteles de-a lungul timpului insa,este  ca pe aceste drumuri pe care ni le pavam,este placut sa mergi cu cei pe care ii iubesti si care te iubesc.  Dragostea poate ca nu ne repara, vom ramane mereu cu o cicatrice pe frunte,  cu alte doua pe coapse, cu o perioada de expirare mai scazuta, cu titan in piept; ce face insa este sa ne tina de mana in timp ce mergem prin iad si sa strige impreuna cu noi, razand: fuck this shit!

Libertăţi

 Nu fac parte din vreo elita. Niciodata nu am facut.

Parintii mei nu au fost vreun cuplu de intelectuali. Au facut parte din clasa de mijloc, oameni care s-au straduit sa ofere mai mult decat au avut ei. Si-au focusat mult atentia pe educatia mea si a surorii mele, pentru ca au stiut,cumva, ca premisele pentru un viitor nesigur, sunt exact lipsa educatiei. Asa ca am fost incurajate sa urmam studii superioare dupa terminarea liceului. Nimic gresit in asta. Inca nu consider ca planul lor nu a fost bine pus la punct. Ce cred insa,  ca au subestimat ei, este nivelul de auto-educare la care am ajuns atat eu cat si sora mea. Ni s-a repetat in atatea randuri sa citim, sa ne documentam, sa gandim logic in ce priveste lumea care ne inconjoara, sa nu ne mintim pe noi insine, incat am constatat intr-o zi ca educatia data de scoala nu este suficienta, ca nu avem cat trebuie din scoala vietii si ca trebuie sa acumulam informatii si experiente, privind si acest aspect, care ne defineste ca oameni, pana la urma.

  Ma intreb uneori daca parintii mei realizeaza ca este un paradox felul in care m-au crescut: sa continui sa studiez, sa invat sa practic o meserie de pe urma careia sa imi castig existenta, sa fiu aspra cu mine daca gresesc si sa nu ma mint de dragul de a trai mai linistita, sa "nu-mi pierd timpul cu altele"( considerate mai putin importante decat invatatul), sa pun la indoiala ce aud si vad dar in acelasi timp sa nu ii pun la indoiala si pe ei, care nu mi-au spus un lucru esential: Orice educatie este la fel de importanta. Ai nevoie de toate ca sa reusesti. Inteleg acum asta. Si este in regula daca mama si tata nu au putut sau nu au stiut sa imi explice. Faptul ca mi-am luat libertatea de a-i pune si pe ei sub lupa ratiunii pe care m-au invatat chiar ei s-o folosesc, nu gasesc a fi vreun act de tradare, chiar daca ei,  este posibil sa fi vazut astfel, aceasta libertate de gandire. In timp, mi-ar placea sa realizeze cat de utila a fost aceasta lupa in devenirea mea si a surorii mele, sa vada ca si-au atins scopul. In final, avem mai mult decat ei.   Ai nevoie sa inveti sa faci ceva, din care sa traiesti, de preferat sa iti si placa ca sa nu iti blestemi zilele mai tarzu pentru alegerea facuta, ai nevoie de hobby-uri, de calatorii, de conversatii cu oameni de tot felul, de aventuri care uneori se vor termina dezastruos, cu tine plangand si primind o lectie de la univers ori din contra, cu tine implinit/a. Ai nevoie sa citesti ca sa intelegi oamenii pe care ii intalnesti .Si ca sa inveti sa privesti din mai multe unghiuri o situatie. Un om care isi cunoaste avantajele si dezavantajele stie UNDE sa piarda dar cel mai important stie ca TREBUIE sa piarda undeva ca sa castige. Succesul  adevarat este definit de toate tipurile de educatie care te-au croit pe tine asa cum esti astazi. Scoala, experienta de viata si auto-educarea. Impreuna constituie un propulsor catre succes. Dar ce este succesul, pana la urma?  Cei mai multi ar arata catre portofel si ar spune ca succesul e definit de greutatea sa . Altii de faima. Eu nu sunt de acord cu nici una dintre aceste ipoteze. Succesul cred ca este capacitatea de a fi tu insuti si a fi impacat si multumit cu cine esti, capacitatea de a intelege ca niciodata nu termini de invatat pentru ca totul este in continua miscare si evolueaza iar lumea in sine, este un loc prea complex pentru a fi restrans la cativa ani de studiu, fie el profesional sau personal. Succesul inseamna sa lasi o amintire draga oricui din cei cu care interactionezi. Aroganta merge mana-n mana cu ignoranta si nu este nimic altceva decat o cale falsa catre succes.

"-Are all people like this? -Like what? -So much bigger on the inside"

Stadiile  de vindecare ale unei rani sunt exacte: inflamatie, fibroplazie, maturatie. Impreuna, ele constituie procesul de cicatrizare. Asadar, o plaga necicatrizata, care nu a trecut prin toate fazele mai sus mentionate, este o plaga nevindecata, predispusa la infectii.

Putem vedea cu ochiul liber cand o rana este in etapa de inflamatie, caci apare durerea, forma  de aparare, cea mai cunoscuta, a organismului. Corpul distruge bacteriile, tesutul mort este dat afara. Continuarea este logica: reactia inflamatorie scade in intensitate, durerea la fel, incepe granulatia/fibroplazia si tesutul mort este inlocuit cu unul nou. Catre sfarsit, are loc maturarea, altfel spus, etapa in care tesutul epidermic nou isi intareste rezistenta.

Partea fizica a corpului nostru este vizibila si palpabila, implicit. Prin urmare, putem urmari si chiar ajuta vindecarea sa, de cele mai multe ori. Dispunem de cunostintele si tehnologia care ne permit acest lucru. Dar ce protocol urmezi cu ceea ce nu vezi si nu poti atinge? Cum repari ceva ce nu este alcatuit din vase de sange ce pot produce hemoragie, care nu se inflameaza si caruia nici un fel de tesut nu ii este inlocuit?  Care doar doare, constant, uneori in valuri violente, alteori blande. Se intampla, ca anumite planuri de tratament sa poata fi realizate doar pe seama durerii, atata timp cat aceasta este localizata precis, pentru a se da astfel un diagnostic. Dar iarasi, trebuie sa fie o durere fizica.  Pentru tot ce trece in afara sferei fizicului, nu exista un manual de instructiuni. Psihicul tine la randul sau tot de corp, nu despre el discutam aici,  si asadar,  poate fi inteles. Despre el s-au scris carti, a fost studiat, chiar daca nu il putem lua in maini, il putem vedea caci modul sau de operare a fost explicat amanuntit; si acesta, precum restul trupului, functioneaza conform unui ciclu: informatiile din exterior sunt primite si procesate. Neconcordantele dintre baza pe care vin noile informatii si acestea, se remediaza usor prin analiza si constientizarea erorilor. Am fi  deci niste calculatoare daca nu am fi ghidati si  de ceea ce nu poate fi vazut, atins, niciodata inteles pe deplin, niciodata sangerand, indiferent de dimensiunea ranilor care se pot produce asupra sa. Este o fericire si un ghinion si de ar fi sa argumentez acest lucru, sa spun cu precizie de ce cred ca este o fericire si un ghinion, nu as fi in stare sa raspund. Pentru ca nu am un  raspuns la contradictia dintre cele doua. Sunt momente in viata in care ma bucur ca nu sunt un robot si ca pot sa ma incarc de atatea emotii si sa nu imi dau shut down. Sunt altele, in care urasc( ce cuvant mare!) ca nu sunt, in care conglomeratul de emotii pe care il am adunat in mine, imi pare ca ma mananca de vie; si abia dupa ce-mi privesc mainile tremurande si chipul in oglinda si realizez ca sunt inca aici, imi amintesc ca nu se moare din asa ceva dar nici nu se trateaza; nu ai ce bandaja, nu ai ce analiza.

  Probabil acesta este motivul pentru care am ales sa fiu doctor. Pentru a repara ce poate fi reparat. De ceea, cred ca nu ma inspaimanta sangele. Acesta poate fi vazut, controlat, in 90% din cazuri. De aceea nu imi este frica sa tai pentru a vindeca. Pentru ca in mine se duc lupte,  se taie ca in carne si tot ce pot face este sa astept, ca si cum as fi un membru de familie al unui pacient. Doar ca eu sunt mereu pacienta si totodata doctorul.

Cum spuneam, pentru unele rani, nu exista un manual de instructiuni.

Doar asteptare.

-