Eu am nord in minte si sud in suflet. Ei nu au nici una nici alta. Ei sunt apa.

Unii oameni sunt plini de caldura. De afectiune, pe care o revarsa asupra tuturor fara sa-si dea seama. Caldura aceasta a lor te invaluie placut si aproape ca-ti creeaza dependenta. Sunt oameni buni, atat de buni ca le citesti bunatatea in ochi. Au un fel bland de a se purta, de a vorbi. Sunt putini astfel de oameni. Si pentru ca sunt putini, trebuie apreciat fiecare moment petrecut cu ei. Caci daca dispar din viata ta, cine stie cand vei mai intalni pe cineva ca ei? Sunt rari. Atat de rari….

Multi oameni cred despre ei ca sunt buni si plini de dragoste. Dar e doar o minciuna pe care si-o spun lor insisi. Oamenii cu adevarat buni si plini de dragoste nu stiu asta despre ei. Ei sunt naturali. Se poarta asa cum simt. Iar ceea ce simt e o imensa dorinta de a oferi afectiune neconditionata. Sunt buni  nu pentru ca si-ar impune, ci pentru ca e in natura lor. Si nu, nu sunt niste utopici. Din contra, sunt persoane foarte realiste, care pur si simplu nu se pot dezice de felul lor de a fi.

Oamenii acestia nu stiu cat sunt de esentiali pentru noi, cei scindati intre bine si rau. E ca si cum a-i intreba apa daca stie cat e de vitala pentru existenta noastra.

Dedicat tuturor oamenilor buni, de la care am primit nu o data, ci de mai multe ori multa,multa,multa afectiune pe care o pastrez zi de zi in suflet si o las sa ma incalzeasca, ori de cate ori mi se face frig.

In spatele procesului de....creatie. Reality show.The script.

Nu am facut mare lucru cu viata mea de pana acum. Am cateva zile de cand am constientizat asta pentru prima data si de atunci ma roade , ma intoxica tot mai mult, cu fiecare gand legat de asta.

Ce-i drept, am abia 20 de ani. Am timp, nu-i asa? Dar uite, ca e o prostie ce se spune despre timp. Trece asa repede si nu apucam sa facem mai nimic in 24 de ore. De fapt, e o minciuna si treaba asta cu cele 24 de ore. Considerand ca majoritatea se culca in jur de 11-12 seara si se trezesc cam pe la 6-7 dimineata, ceea ce le ramane din faimoasele”24 de ore” sunt aproximativ 17 ore.17 ore  din care pierdem minute cu nemiluita asteptand fie autobuzul, fie niste afurisite de acte, fie un ceai care intarzie sa apara .Iar lista continua. Unde sunt acele 24 de ore? Ma gandeam serios sa nu mai dorm ca sa recapat orele pe care le pierd dormind, caci sincer, in ultima vreme, dormitul, inafara de faptul ca mi-a mai odihnit cat de cat creierul, mi-a irosit timpul.

Dar nu despre asta era vorba, M-am abatut de la subiect, intr-un mic acces de furie. Lucrul despre care voiam sa vorbesc e viata mea. Nu foarte incarcata, dupa noile “analize” facute recent. Nu vreau sa ma trezesc ca am 30 de ani si eu nu sunt decat o carcasa goala si zgariata.

Vreau s-o iau de la zero, caci inca n-am facut asta. Cel putin, nu simt ca am atins acel prag. Si as vrea sa dau de el si sa-l trec. Bucuresti. In orasul asta ma gandeam s-o iau de la zero. Asta,dupa ce, bineinteles, reusesc in iulie 2013 ce n-am reusit in iulie 2012.

Dar iata, ca ma gandeam, ca poti oricand s-o iei de la zero. Si sa astept sa fac asta mai tarziu nu e altceva decat aminare. Si intr-un fel ironic,  ar fi aminarea propriei mele vieti, despre care am si scris ca nu e prea incarcata.Si pe care imi doresc nespus s-o imbogatesc. Cu oameni,cu locuri, cu sentimente noi, cu intamplari din cele mai neobisnuite.

Nu stiu ce va urma. Stiu doar ca daca nu imi va mai pasa prea mult de ce va fi si imi voi urma pur si simplu drumul, lucrurile s-ar putea sa se indrepte spre ...un bine. Oricare ar fi el, e binevenit. M-am saturat sa ma intreb: “Ce nu merge?”

Stiu acum ce nu merge. Perspectiva.

Presimt ca vor avea loc niste schimbari cat de curand. 

Din D:\ stuff \ free time :)

Sunt un om al extremelor. Astazi pot sa scriu si sa exprim ce se petrece in mine. Maine s-ar putea sa nu mai fiu in stare, pentru ca deja simt ca o mare parte din mine vrea sa fie ancorata in acest prezent si deci nu ma pot intoarce sub nicio forma la un trecut care nu-mi mai apartine.Nu-l mai pot despica, nu mai este nicio fateta a lui pe care sa nu o fi vazut. Astazi pot vorbi despre asta, fara sa ma afecteze in vreun fel. Maine, poimaine  sau cine stie cand, nu voi mai putea. Voi fi prea bine inradacinata in prezentul meu si imi va fi teama sa mai rascolesc  lucruri ingropate. Cred ca, asa e felul meu de a merge mai departe. Pentru unii pare si uneori, a parut chiar si pentru mine, ca ma dezic de latura mea, care poate vorbi despre sentimente si le poate discerne pe fiecare in parte si poate sta sa se gandeasca la ce simte si de ce simte s.a.m.d. Dar nu ma dezic. Pur si simplu o las sa se odihneasca. Sa revina in forta mai tarziu.Cand va fi nevoie. Acum nu e. Acum e nevoie sa fiu aici. Acum. Asta e tot ce conteaza.Nu e usor.Dar nu e nici greu. E precum prima luna de primavara. Nici calda, nici rece. Dar intr-un fel,  e potrivita. Si o data cu trecerea lunilor,primavara e din ce in ce mai frumoasa si mai potrivita. Asa e prezentul meu. Asa simt acum .Trecutul pe care il las in urma, nu mai este mult legat de mine. Ceea ce il tine inca aici, mai exact cine, sunt eu.Pentru ca mereu mi-a fost greu sa renunt la lucruri care mi-au apartinut, indiferent ca mai aveam nevoie de ele sau nu. Simtul proprietatii a glasuit intotdeauna in mine. Dar in final, le-am dat drumul, asa cum voi face si cu acest trecut.

"Firimituri" de roman :)

Sunt formata din bucati de oameni. Chiar cand ajung sa cred, ca m-am terminat de finisat, apare ceva nou in peisaj si procesul meu de formare este reluat de la zero. Doar ca nu e un proces ciclic, caci daca ar fi, lucrurile s-ar simplifica. As preconiza ce urmeaza sa se intample. Insa nu. Acest process al meu este unul fara alarma, fara un inceput clar si fara un sfarsit bine determinat. Ma trezesc in mijlocul transformarii mele si ma intreb cum am ajuns acolo. Mi se face teama, devin confuza. Mintea mi-o ia razna, la fel si simturile. Am impresia ca tot din mine ma tradeaza si ma simt expusa.  Doar faptul ca incerc sa controlez asta ori sa o maschez, ma stoarce de energie. Iar faptul ca de fiecare data revin la intrebarea :Cine sunt eu de aceasta data? ma arunca intr-o valtoare, din care cu greu scap. De cele mai multe ori, sunt scoasa, din fericire pentru mine, de catre altii. In acele momente, imi dau seama cata nevoie am sa fiu salvata.De mine, ca sa ma intorc la mine.  Am nevoie sa fiu temperata, am nevoie sa fiu salvata. 

La Gradina Botanica, intr-o duminica.

Se spune ca acasa e unde ti-e inima. Eu nu stiu unde mi-e inima. Uneori simt ca e peste tot, alteori, am senzatia ca e in acea casa mare, cu acei brazi inalti si falnici din fata ei, cu animalutele ce o inconjoara si oamenii care m-au crescut si locuiesc in ea.

Nu stiu unde mi-e inima. Nu stiu daca are un loc stabil. E o inima  care tanjesste mereu dupa ceva, dupa locuri pe care sa le vada si sa le revada. E nestatornica.

Nu apartin nimanui si niciunui loc. Mereu vreau sa plec. Si apoi sa ma intorc. Iar cand nu ma mai pot intoarce, caut mereu sa fug altundeva, sa uit ca nu ma pot intoarce. Daca eram pasare, era poate mai usor. Dar probabil ca as fi avut o viata scurta. Iar pe mine ma sperie gandul unei vieti traite incomplet. Vreau sa simt totul, sa vad totul. Sa ajung sa traiesc cu lipsa gandului “ ce va fi”. Sa imbatranesc intr-o casuta mica, langa un barbat bun. Sa ofer copiilor ce-i voi avea mai mult decat am eu. Pentru ca asa inteleg eu notiunea de parinte: sa oferi mai mult decat ti s-a oferit, sa dai mai multe posibilitati decat ti s-au dat. Iar prin asta nu ma plang de familie. Oh, nicidecum. Sunt mandra de familia mea. Au facut si continua sa faca sacrificii pentru mine. Pentru ca eu sa am ce nu au putut ei avea: o viata mai buna. De aceea vreau sa ofer mai mult decat mi s-a oferit. Asa creezi oameni mai buni si complecsi. Daruind baza pe care te-ai format tu insuti si ….ceva in plus. Stiu ca va veni un moment cand voi avea copii si-mi voi aminti de ce-am scris astazi. Si mai stiu ca voi avea un sentiment placut citind toate acestea.

Sper ca in viitor sa stiu exact in cate locuri locuieste inima mea. Ca sa pot pleca si sa ma pot intoarce. Dar mai presus de toate, sa pot ramane.

Alt fragment de roman:Extreme

Nu-mi sunt suficienta mie. Credeam ca-mi sunt. Si m-am mintit. Sau poate ca-mi sunt. Dar nu acum.

Acum ma simt goala, fara directie, fara nimic. Nimicul acesta ma stoarce, ma lasa fara vlaga. Sunt paralizata. Sunt obosita. Si nu  ar trebui sa fiu nici una, nici alta.  Dar parca am pierdut controlul.  Imi duc haotic viata de pe o zi pe alta. Nu fac nimic productiv. Si cu toate astea, ma simt secatuita. Vreau sa simt ceva. Da. Mereu vreau ceva. E posibil sa nu ne dorim nimic? Exista pe lumea asta oameni care nu-si doresc nimic? Tind sa  cred, ca daca exista, sunt mai fericiti. Pentru ca nu asteapta nimic si primesc totul. Asa am observat ca merg lucrurile in aceasta lume. Cu cat  astepti mai putine, cu cat primesti si ce nu ai banuit ca-ti doreai. Cum fac sa nu-mi mai doresc? Oamenii spun ca vine de la sine.Am incercat sa las sa vina de la sine, am incercat  sa nu-mi mai pese. Si poate ca tocmai asta e problema. Ca am incercat. N-ar trebui sa incerc. Ar trebui sa am rabdare. Si sentimentul va veni.

Dar nu am rabdare. Niciodata.  Vreau sa simt ceva. Sunt in stare sa ma arunc maine cu parasuta, doar ca sa simt ceva. Orice! M-am plictisit sa invat informatii cu care nu pot lucra practic. Imi provoaca greata. Ma obosesc. Ma doare capul. Din cauza lor. A mea. A lui. A locului in care sunt. A soarelui dupa care tanjesc. Din cauza oamenilor care sunt si care nu sunt. A cuvintelor pe care le aud si pe care nu le aud. Traiesc in contradictii de 3 zile si jumatate, dar imi pare ca a trecut mai mult timp.

Am trecut iar in cealalta extrema. Cum ajung la mijloc? Cum ma echilibrez? Cum imi linistesc mintea si sufletul?

Am nevoie sa simt ceva care sa ma invioreze. Am nevoie sa nu fiu singura. Am nevoie sa plec. Iar.Dar nu acasa. Ci departe. Ma sufoc iar. Si e din ce in ce mai greu de suportat. Daca asta e viata, atunci inca nu sunt pregatita pentru ea. Nu stiu ce inseamna sa ramai sa lupti. Pentru mine lupta e si plecatul. Sa pleci nu inseamna intotdeauna lasitate. Inseamna si sa mergi inainte. Sa lupti.  Dar nu pot pleca acum. Stiu bine.

Mi-e teama. Dar constat ca mereu imi este teama. De o groaza de lucruri. Dar le fac, in ciuda temerii mele.  Doar ca acum, mi-e pur si simplu greu sa mai fac vreun pas. Vreau sa zac. Dar nu ai dreptul sa zaci la 20 de ani,nu? Ai la multe dreptul, doar la asta nu. 

Fragment din romanul meu

Se spune ca exista diferite etape in viata, prin care treci. Dar, eu cred, ca de fapt ele trec prin noi. Ne trezim cu ele si intr-un fel,ne vedem obligati sa le integram, in noi. Pentru ca nu le putem face sa dispara.Sunt precum niste rani. Dar niste rani care se vindeca. Nici una nu te omoara  Doar lasa urme. Te schimba. Devine parte din ceea ce esti. Si singuratatea este o etapa.Una care revine. Nu sunt de acord cu faptul ca unii oameni sunt singuratici si altii nu. Cred ca toti avem o astfel de etapa. Doar ca,pe unii ii afecteaza mai mult, pe altii mai putin iar alte persoane raman “nevatamate”. Avem nevoie si de singuratate. Ea ne permite sa ne punem atat ordine in ganduri cat si in viata. Folosita cum trebuie, e benefica.  E gresit sa devina un mod de viata, sa devina sinonim cu amaraciune. Dar nu trebuie sa ne privam de ea. Multi si-o refuza, de parca ar fi ceva toxic, din teama ca vor deveni tristi, ca vor fi uitati de lume si astfel pierd esentialul. Si anume ca ca venim pe lumea asta singuri si murim singuri. SUNTEM DE FAPT SINGURI., dupa cum spunea un professor de-al meu. Familia, prietenii ne definesc in toata complexitatea noastra. Singuratatea e precum un schelet. Sau poate unii prefera o notiune din pictura: schita.Daca acceptam ca dincolo de toate culorile, tot peisajul, toate modelele ce alcatuiesc tabloul a fost schita, ne acceptam pe noi insine.Cu tot ceea ce insemnam. Nu putem niciodata modifica schita, o data ce am pus culorile pe panza, dar putem adauga altele, folosindu-ne de acelasi contur. Aceasta etapa trebuie primita fara furie, ori de cate ori isi face aparitia in viata noastra. Pentru ca, prezenta ei, are cu siguranta un motiv. Iar acela ar fi faptul ca, poate trebuie sa schimbam ceva la noi. In acel moment, trebuie sa ne imbratisam propria singuratate si sa ne dam seama ce ne lipseste sau ce este in plus, pe-acel tablou al nostru.