"Timp"

sau cum simte o ciclotimică viaţa

Saturday, 18 January 2014

Facebook- marele promoter al poveştilor de dragoste fără de sfârşit

          

 Contrar  titlului, articolul nu are deloc o tentă negativă. Realitatea nu e negativă, nu e fie albă fie neagră: e gri. Și ca orice gri care se respectă, uneori se va decolora puţintel, dar suficient cât să-ți doreşti să nu mai porţi bluza aceea de care nu te puteai dezlipi acum câteva luni; alteori vei deveni inventivă după  ce vei scoate dintre hainele negre ca tăciunele, și pantalonii, care undeva, cândva, fuseseră  gri;  acum pot fi foarte uşor confundaţi cu o pereche nouă, muuuuuuuuuuult mai închisă la culoare decât precedenţii. Griul care se respectă se adaptează, în concluzie. 

 Aşa și cu realitatea: ne adaptăm la noua modă deci suntem moderni și nu mai putem de mândrie datorită acestui lucru. Ne facem dedicaţii iubiţilor/consorţilor pe FB, căci doar acolo el/ ea va simți dragostea care izvorăşte din adâncul miilor de circuite și fire care ne transmit cuvintele fade, că un măr crescut  în seră și injectat cu chimicale. 

 Poveştile de dragoste nu se mai numesc astfel dacă nu sunt însoţite de publicitate: poze cât mai grăitoare ( o mănuță pe "peptul” lui "vânjos ”, un pupic clătinat, pe obrazul ei, pe care s-au mai aşezat alte mii de săruturi, poate imperfecte dar adevărate, înainte de a se da click pe instrumentul de imortalizat fericirea celor doi. ) 

 Nu sunteţi în pas cu trendul, dacă vă ascundeţi în spatele cortinei. Ce, nu vă plac reflectoarele, aclamaţiile, felicitările?  

 Într-adevăr, acest articol va fi răutăcios, dacă mulți "pacifisti” îndrăgostiţi se vor simți ofensaţi și pregătiţi să deschidă gura și să arunce injurii. Într-adevăr, cine-a scris aceste "baliverne” , categoric nu are habar despre cât de pură și de nestăvilit este dragostea  ce și-o poartă aceşti  tineri nevinovaţi, dependenţi doar de reclame, de aprobare.Dacă Heathcliff și Cathy aveau fiecare câte un profil pe reţeaua asta (minunată în alte situaţii) de socializare,  Emily Bronte nu ar mai fi avut despre ce să scrie. În cazul lui Flaubert, putem vorbi despre un sequel însă(mai slăbuţ, ca orice sequel,desigur), căci pe Emma Bovary ar fi avut în sfârşit cine s-o consoleze și nu și-ar mai fi curmat zilele.  Tot răul spre bine, nu-i aşa? 

 Dar cum spuneam, realitatea este gri. Și ştii, dacă cerul este cenuşiu și se anunță o ploaie zdravănă, nu te poţi bate cu vremea: ia-ți o umbrelă! 
 
 

 

 
 

Monday, 13 January 2014

Poveste ca o confesiune


Gestul frangerii mainilor in momentele de disperare,  este cel mai sincer gest de neputinta al omului, in fata lucrurilor asupra carora nu are nicio forta. Este de asemenea vazut si ca un gest de slabiciune, pe care, de cele mai multe ori il mascam. 

 Nu vrem sa parem slabi, refuzam sa fim.

 Ultimele intamplari ma indeamna sa nu fiu de acord cu asta. Slabiciune e aceea de care nu esti constient. Boala care nu stii cum se numeste si din cauza careia mori putin cate putin.
 
Slaba am fost  cand mi-am spus ca nu voi fi o prada usoara pentru nimeni si m-am trezit incoltita, pentru ca nu fusesem atenta ..la mine. Vera, copil naiv, nu stii tu ca omul adaposteste si lupul rau intr-ansul?

Multe usi mi-au fost zavorite. Si m-am infuriat! M-am infuriat pentru ca mi s-au trantit usile in fata,  doar dupa ce mi s-a aratat ce era dincolo de ele.  La randu-mi, am zavorit usi. Drept pedeapsa. Dar nu m-am gandit pe cine pedepseam.

 M-am obisnuit atat de  mult cu zavoritul usilor, intr-atat, ca nu mai tin minte cand a fost ultima data cand am intrat pe una.

Slaba am fost cand am crezut ca de data asta focul ma va nimici pana voi cadea la pamant. Nu, a trecut iarasi pe langa mine, nu inainte de a-mi arunca o scanteie. Una singura!  Scanteie care ma arde in piept si ramane nevazuta.  Scanteie din cauza careia mainile-mi raman reci si goale, in timp ce pieptu-mi clocoteste si scoate numai fum.

Sunt slaba  pentru ca de fapt nu am spus nimic cu adevarat in tot ce am scris. Continui sa arunc valuri peste fiecare cuvant, caci stiu ca putini se sinchisesc sa le dea la o parte.  E o altfel de usa, pe care-o-ncui, as putea spune.
 
Toate acestea m-ar putea omori, dar acum stiu de ele.  Si poate, cine stie, usi se vor deschide si  maini se vor aprinde.