Cliseu sentimental

Mi-e dor de o iubire cum nu cred ca am avut vreodata. Cum poate sa-ti lipseasca ceva ce nu ai avut vreodata?  Cum poti simti atat de acut golul a ceva ce nu te-a umplut niciodata? Nu e un paradox?  Ma insel eu oare? Vorbesc in dodii? Zau ca nu mai stiu . Viata e ciudata. Stim asta cu totii. Si el o stie.

Dar asa ciudata, are farmecul sau. De fapt, e un pleonasm intreaga propozitie. Caci tot ce este ciudat are un farmec aparte.  Ca el. …. Ma trezesc vorbind despre el, ca si cum el e ceva ce face parte din mine…sau a facut. Nu e adevarat. Nu mi-a apartinut, nu i-am apartinut. Ce am avut? Ceva ciudat. E singurul cuvant care-mi rasare in minte cand amintesc de….mine si de el. 

Poate de aceea mi-e dor de o iubire cum n-am trait nicicand. Pentru ca am crezut in clipele in care m-am uitat la el, ca asta este ceea ce traiesc. Dragoste. Nebuna. Nesfarsita. Apasatoare. Stupida.  Iar cand m-am trezit, mi-am dat seama ca amarnic ma inselasem, ca sunt la fel de seaca ca atunci cand drumurile ni s-au intersectat, ca el este o umbra  de om in timp ce eu sunt construita din bucati de oameni. Iar el nu vede. Sincer, nu e nimic in neregula cu a fi orb. Din contra, consider ca e o binecuvantare uneori, caci te forteaza sa traiesti prin alte simturi. Sa “vezi”, sa simti…altfel.  Dar acest tip de orbire este diferit fata de cel spiritual. Cu sufletul orb,  poti pasi langa ceilalti semeni ai tai si poti jura cu mana pe inima ca esti la fel ca ei. Pentru ca nu simti ca ar fi ceva  bolnav in tine.Pentru ca iti spui ca atata timp cat mergi, vezi, auzi, respiri, esti bine.  Dar nu e acesta adevarul. Cu sufletul orb, innoti intr-o mare goala. Esti singur.  Asta am simtit langa el: singuratate. Si  nu a mea. Ci a lui. Eram acolo, eram cu el, ma vedea, ma vedea prea bine chiar, dar era singur. Caci sufletul lui nu le vedea pe ale mele. Am atatia oameni in mine, oameni, suflete, care nu se mai dispretuiesc, nu se mai indeparteaza unul de altul.  S-au acceptat in sfarsit, imi sunt prieteni, imi sunt familie, imi sunt totul. Am o intreaga lume in interior.  Vad si simt tot ceea ce imi este dat.  El nu.  El are sufletul orb si nu stie. Nu poti vindeca pe cineva care nici nu stie ca e bolnav si nici nu vrea vreun leac. 

Cred ca dragostea se simte in suflet.  De aceea, mai cred, ca sufletele noastre trebuie sa vada. Cat se poate de clar. Trebuie sa vada ca sa poata simti. El nu a vazut nimic in mine. Iar eu nu pot iubi un om in preajma caruia m-am simtit singura, pentru ca asta era tot ce poseda el: singuratate.  Nu pot iubi un om care nu-si doreste sa ma “vada”  in niciun fel posibil.

Asa ca da, mi-e dor sa iubesc. Sa am pe cine. Sa nu ma mai insel. Sa fiu vazuta si simtita.

Dialog cu M.

Ascult Cloud Atlas Sextet. E din coloana sonora a filmului Cloud Atlas. Daca nu l-ai vazut, sa il scoti sa il urmaresti cat mai repede cu putinta. Este un film minunat. Unul dintre cele mai bune filme din ultimii ani. 

Ascultand melodia, ma gandesc la ideea filmului: “Toti suntem conectati intre noi”. Si asa e. Familia, educatia, sunt doar o parte, o mica parte chiar, din ceea ce suntem noi. Suntem definiti si ne definim prin intalnirile cu alti oameni. Iti dai seama ce putere avem? De a schimba unul altuia viata prin simpla noastra prezenta? Te-ai gandit vreodata la asta? Mi se pare fascinant, acum gandindu-ma.

Cand eram mica, mi se parea interesant cum mama cunostea atat de multi oameni, oameni pe care ii intalnise cand fusese mai tanara si cu care pastrase legatura, oameni cu care inca mai avea cate ceva in comun.  Mereu am privit acest lucru cu admiratie: sa cunosti oameni noi si sa-I pastrezi langa tine(pe cei care vor sa fie pastrati, evident) si prin ei, sa-ti faci o viata, un trecut.  Sa-ti faci o viata….Propozitia asta ma sperie si ma incanta totodata. Pe tine nu? Sa-ti faci o viata…..inseamna sa accepti ca trebuie sa te descurci singur si ca esti singur si trebuie tot singur sa incepi sa te inconjuri de oameni. Nu e usor. Oamenii, de fapt, noi, cei  tineri, cand terminam liceul, traim cu totii un cliseu. Visam si abia asteptam sa “ne facem o viata”.  Dar cum spuneam, nu este asa usor cum pare. Probabil stii si  tu asta,acum. 

Inca ma mai incearca uneori sentimentul pe care il aveam cand am venit aici, de debusolare. Faptul ca lucrurile luasera o alta intorsatura fata de cea la care ma asteptasem, faptul ca nu puteam accepta ca asta va fi viata mea acum….Simteam ca nimic nu-mi apartine, ca lucrurile trebuie sa fie altfel. Dar, era in capul meu, nu? Viata mea este asa cum este. Mi-o voi petrece in Iasi, in Bucuresti, in Anglia, in afara  Europei si unde o mai fi. Cateodata, nu mai e la latitudinea noastra ce se intampla cu noi. Si probabil, asta ne infurie pe cei mai multi dintre noi, nu doar pe mine.  Vrem ca lucrurile sa fie intr-un anume fel, acela pe care l-am planuit. Dar iata, ca nu se poate.  Nu inttodeauna. Si ironia face , ca in ciuda planurilor noastre rasturnate, viata noastra sa ramana a noastra, chiar daca noi nu o mai acceptam, si o renegam.  Dar sentimentul dispare  sau cel putin, ma straduiesc sa-l fac sa dispara, caci nu pot trai intr-o vesnica  parere de rau. 

De pe si spre drumuri nevazute

 Sunt o multitudine de lucruri pe care nu le stiu inca. Si multe temeri  nevindecate. Am o multime de roluri pe care nu am apucat sa le joc. Sunt incompleta.

Oamenii pleaca din viata ta.  Nu toti, dar un numar considerabil, de care esti constient abia cand singuratatea te infioara. De aceea trebuie mereu sa cunosti oameni. Sa incerci sa-I tii langa tine. Sa nu te limitezi. Sa fii precaut. In caz ca unul pleaca, un altul sa-I ia locul. E un sfat minunat, dar intru-catva egoist si greu de aplicat pentru unii, caci sunt oameni ce nu pot fi inlocuiti. Dar da, acesta-i farmecul si anume ca poti descoperi cat de diversi sunt oamenii.

Nu stiu cum sunt eu. Incerc sa nu ma mai intreb si sa merg ghidata de un instinct in care am avut  incredere intotdeauna si care nu m-a inselat niciodata. Uneori, am senzatia ca pot fi oricum, alteori ca ma incadrez intr-un anume numar de tipare. Adevarul nu-l poate spune nimeni caci daca nu stiu eu din ce aluat am fost “framantata” cum poate altcineva sa isI dea seama?  Fac multe lucruri de care mi-e teama,doar ca sa scap de teama. Nu stiu daca functioneaza ceea ce fac, pentru ca mereu mi-e teama. Dar si cu el mi-a fost teama, El cel cu miros de padure si privire de otel.  Mi-a fost teama de sfarsit, teama de golul ce-l va lasa. Teama de putina insemnatate pe care o aveam pentru sufletul lui innecat. Dar in ciuda temerilor, sfarsitul a venit, golul s-a facut simtit dupa ultima noastra atingere., iar ceea ce am insemnat pentru umbra aceasta de om, nu mai conteaza acum, pentru ca nu-mi pare rau de nimic din ceea ce s-a intamplat. Ceea ce vreau sa subliniez e ca indifferent de aceste temeri care nu dispar niciodata, ceea ce-mi aduce lupta cu ele, sunt bucurii. Paradoxal sau nu, sunt fericita chiar daca mi-e frica. Asa ca, oamenii ce vor sa plece, au cale libera. Probabil si eu am avut-o de multe ori, fara sa bag de seama. De ce sa fortez pe cineva sa ramana unde nu isi mai doreste sa fie? Suntem liberi.  Desigur, mereu imi va fi teama ca cei ramasi langa mine, ma vor parasi in orice clipa. Probabil tuturor ne este teama de acest lucru. In aceasta privinta, sunt un cliseu. Toti suntem, intr-un anume moment din viata. Nu pot trai fara oameni. Nu pot trai fara sa iubesc.  Asa ca indifferent cine si unde va pleca,  eu nu voi ramane singura. Fiecare are locul sau in sufletul meu. Am senzatia ca este nelimitat. Pentru cei plecati, pentru cei ramasi, pentru cei nou veniti si pentru cei ce vor veni.