Nu detin nimic. Nu
stiu daca am avut vreodata ceva real . Cred
ca traim intr-o continua amagire tocmai pentru ca nu avem nimic iar asta ne-ar
frange, in lipsa unui vis, care sa ne tina macar jumatate adormiti.
Daca am fi vesnic treji, am suferi fiecare de-o moarte lenta
si cruda. Si nimeni nu vrea sa moara. “Nu inca”, ne repetam la nesfarsit. Nu
suntem impacati cu idea ca ne vom intalni sfarsitul o data si-o data. Cu cat e
mai indepartat, cu atat mai bine.
Asa ca ne prindem strans de orice ne pica-n cale, inchidem
ochii si speram sa traim in continuare.
Ne targuim cu vantul, sa ne mai alunge pentru putin timp
amintirea lipsurilor noastre, ne targuim cu marea, sa ne spele de teama ca ca
ne vom trezi si vom inceta din viata, ne targuim intre noi, sa ne tinem unul pe
altul, legati la ochi.
Ne cream noi lumi in care sa traim, ingropandu-ne povestile in suflete, care nu stim, daca le vor mai atinge pe ale noastre. Sa amanam inevitabilul. Sa ne apropiem de nemurire.
Orice, doar sa nu patrundem pe usa cea mare a beznei. Ne sunt suficiente ferestrele prin care privim cateodata, intunericul, de care ne ferim asa de mult. Am impietri de groaza daca am ajunge de partea cealalta a usii.
Ne lasam azvarliti dintr-o iluzie intr-alta sau ne aruncam noi insine,, doar pentru a uita de finalul care ne haituieste .
Nu suntem altceva decat niste creaturi manate de frica si dorinta de-a trai cat mai mult. Acestea doua, ne-ar putea servi mai des drept unelte, daca am fi mai constienti de ele.
.
