Spaghetti cu linte şi ciuperci sau ce faci dacă nu mai ai chef de citit, văzut, ascultat POLITICĂ

  Nu mai vreau să aud sau să citesc despre politică. M-au obosit atâtea dispute, certuri legate de pro sau contra cui eşti, nu înţeleg ce e cu atâtea urale pentru noul şef de stat, atâtea bocete de fericire. Doar nu am stat la Auschwitz până acum. Nici nu am fost chinuiţi precum chinezii. Lumea îmi pare că hiperbolizează niţel treaba asta, cu noul preşedinte ales. Am votat şi eu, ca un bun cetăţean ce mă consider.  De aici încolo, rămân cu speranţa că ţara aceasta minunată şi deloc promovată, va fi condusă bine. Mai bine. Pentru ca promisiuni ştim să facem toţi. La rândul meu, am făcut şi eu şi poate nu m-am ţinut să le îndeplinesc pe toate. Pentru că aşa greşim noi, oamenii, uneori. Până la proba contrarie, nu poţi să crezi pe nimeni, cu adevărat.
  Între timp, putem să ne vedem de ale noastre treburi şi să ne delectăm cu bunătăţi. Cel puţin, eu mi-am urmat sfatul şi asta am făcut.
   De această dată am bucătărisit nu  ca să mă calmez, pentru că nu a fost nevoie de aşa ceva. Ci ca să îmi umplu o oră şi ceva, îmbinând, (cum se zice?) utilul cu plăcutul. Şi recunosc, nu aveam nimic de mâncare pe undeva . ^^
   Am învăţat anul trecut să fac ceva rapid şi gustos (şi care să nu fie un sandwich,) pentru când îmi plânge stomăcelul . Am folosit ce am găsit prin dulap si prin frigider si le-am combinat. Ulterior, abia, am aflat, baleând site-uri, că reţeta mea nu e tocmai unică. Deci nu, nu inventasem nimic .

   Nicio problemă, însă, nu plănuiam să fiu vreo inventatoare de reţete culinare. Dacă aş fi inventat ceva, accidental, ar fi fost doar un bonus.

 Deşi se spune că pozele sunt mai grăitoare decât o mie de cuvinte, eu voi scrie ce am folosit, pentru că ştiu că şi eu mi-aş dori să aflu, dacă aş fi în locul cititorilor. Plus de asta, chiar de curând vorbeam cu o colegă despre linte şi cum o gătesc eu cu spaghetti. Cătă, this one is for you.

Ce-am găsit eu prin bucătărie( oricine işi poate personaliza reţeta în funcţie de "comorile" peste care dă în propria sa bucătărioară.)

- o mănuţă de spaghetti, care se fierb aldente
- un pumn de linte roşie, care se fierbe la foc mic
- 3-4 ciupercuţe medii, care se taie felii mici şi se pun la călit, într-o lingură de ulei de măsline
-un sfert de ceapă mărunţită, care trebuie să ajungă, dupa mărunţire, la călit, împreună cu ciupercile
- o cutie mică de sos de tomate
- cimbru
-usturoi granulat
-oregano
-puţiiiiiină boia dulce.

După ce am fiert pastele, le-am amestecat, în tigaie cu ciupercile, lintea, sosul de tomate şi condimentele. Am pus capacul, le-am lăsat la încins vreo 2 minute şi gata.

 Mi-am pus, cum s-ar zice, burtica la cale şi am părăsit bucataria, veselă.
Şi în tot acel timp, n-am mai fost asaltată nici din stânga nici din dreapta de ştiri despre domnul Klaus sau domnul Ponta.  Domniile lor să-şi vadă de atribuţiile lor, noi de ale noastre. Cum spunea un comediant de la Cafe Deko "Asta e. Dacă asta e, alta nu e."

?!?

Am frică de singurătate.
O frică cronicizată.
Am crezut că m-am vindecat o dată cu mângâierea aceea  pe care am dăruit-o în iunie. Când m-a întrebat ce mă face fericită şi am tăcut o secundă.  Când m-am uitat în ochii aceia calzi şi m-a dogorît focul din ei. Când am ezitat înainte să-i răspund  .
Cănd  la întrebarea "Ce te întristează?", răspunsul mi-a zburat mai repede de pe buze decat celălalt:
"Să mă simt neputinciosă. "
Aşa am crezut. Dar ai murit, Em, şi frica a recidivat. Am metastaze în tot sufletul. Lumea mi-ar spune că sunt nebună pentru că am vorbit cu tine azi noapte. Dar eu ştiu adevărul. Îl văd la fel de limpede ca pe cerul de deasupra capului meu.
Mă uit la frică cum mănâncă din suflet şi nu mai am cum mă zbate. Nu mai am împotriva cui. Accept. Nu acceptarea este pasul care ar trebui să mă ajute să dobândesc pacea?
Toate celulele mele nervoase îmbibate în tanin, tac. Nu mai sinapsează, pentru a găsi o logică. Nu mă mai apară. Pentru că renunţ la apărare.
Privesc frica în ochi şi-i mărturisesc că nu mă mai ascund de ea. Aş putea în fond, să mă împrietenesc cu ea pentru că atunci când mă va ucide, va muri şi ea cu mine. În mine îşi are adăpostul.
În această clipă mi-e milă de ea şi poate şi ea mă compătimeşte pe mine. Ne ucidem una pe alta pentru că nici una nu are vreo scăpare. Înţeleg cum a luat naştere şi o absolv de orice am învinuit-o până acum.
Nu mai neg nimic pentru că nu mă voi însănătoşi astfel. Salvarea va veni după ce eu şi frica vom pieri. Atunci mă voi scutura de cenuşă, fără să mai fiu înlănţuită.

Alt noiembrie. Aceeaşi pecete

Am zile când simt că am îmbătrânit brusc. Când nu mai vreau  să mă ridic din pat pentru că îmi pare că toată viaţa mea îmi îngreunează într-atât corpul, că orice mişcare e dureroasă. Îmi strâng mâinile pe lângă trup într-o îmbrăţişare, care mă lasă mereu pustiită . Îmi adun dorul de oameni, cuvintele pe care nu le pot rosti pentru nimeni şi rămân aşa . Niciodată nu număr secundele. Pentru că închid ochii şi în întunericul care se aşază pe retină, nu mai există timp.
 Iar dacă timpul nu este. pot să îmi spun că nici durerea nu e acolo, cu mine, pulsând simultan, cu inima . Îmi repet, cu ochii închişi că pielea nu-mi zvâcneşte, că este doar o iluzie, ca multe altele.