31 August, duminica, 2014
Avea inima grea, dar paşii o purtau iute pe un drum pe care nu-l mai facuse de doi ani. Cararea care ducea in padure arata la fel, dupa atata timp.
Aerul rece de dupa ploaie o racorea si se simti pentru o clipa linistita. Se opri, ridica ochii spre un cer parca pictat cu albastru. Copacii parca isi leganau crengile atat cat sa te convingi ca nu, locul nu era incremenit. Ofta, asa cum ofteaza oamenii inainte de a plange. Cu un scancet la final, cu buzele tremurand, cu respiratia taiata. Dar nicio lacrima nu se scurse. Se infiora, privi in jurul sau apoi inchise ochii. Acum respira intretaiat, se infuriase pe ea si pe lume si scanci de aceasta data cu si mai multa jale. Se simtea incarcata si neputincioasa!
Deschise ochii si porni cu mai mult avant. Era determinata sa se elibereze cumva, era plina de regrete si de planuri totodata, voia sa fie linistita. Calca pe pietre cu manie, parea ca nu va mai ajunge acolo, pe deal. Cand se lungise drumul ?! Aproape alerga, in speranta ca va potoli furtuna din ea. Fara izbanda.
Susurul paraului din apropiere ii aminti de mare. Ar fi dat orice sa fie intr-o apa, o mare, un lac, sa pluteasca pe spate, sa-si lase greutatea sufletului sa cada, adanc, langa alge.
In sfarsit, ajunse. Aici soarele nu mai era umbrit de niciun copac, nicio frunza. Lumina de jur imprejur cat putea de tare.
Mai erau trei ore pana la asfintit, momentul ei preferat al zilei, dar cumva, se bucura ca ajunsese acum. Asfintitul simbolizeaza apropierea sfarsitului. Pentru ea, nu se sfarsea inca nimic . Nu incepuse concret ceva, pentru a se putea incheia.
Cauta un raspuns, un nou mod de a trai., caci cel din prezent nu ii aducea nimic bun. Soarele nu o ardea, doar ii mangaia pometii si ea se simti mai putin singura. Vru sa tipe, sa se descarce. nu era nimeni acolo care sa o auda si sa o ia drept smintita. De trei ori intredeschise gura, pentru a lasa un tipat sa iasa. Se pare ca trebuia sa-l forteze. Trebuia sa-si adune supararile, disperarea si sa traga de ele ca de un arc, pentru a putea capata glas. Tipatul veni din strafundul fiintei sale, rupand bariera care o impiedicase pana atunci sa planga. Parca respira acum, pentru prima data. Valuri de aer ii umpleau narile in timp ce plangea. Zari copacul din fata ei, falnic si batran . Chipul celui care isi luase viata, doar de curand, facand complice un astfel de copac, ii reaparu de dinaintea ochilor. Nu intelegea nimeni ca o marcase? Amintirea lui si a vorbelor pe care i le spusese, pusesera stapanire pe ea . Fusese primul om cu ca carui poveste rezonase , care ii dezvaluise un secret intunecat ca cele pe care le avea si ea. Doar pentru ca apoi sa dispara in negura unei lumi despre care nu stia nimic.
Intelegea ce inseamna sa nu te simti suficient de bun, sa dezamagesti. Si ea purta aceeasi povara. Stia cum e sa ai spiritul infrant. De atatea ori il avusese! Dar de ce renuntase? Si ea ar fi putu pune capat. Chiar in acel loc, chiar atunci. Imaginea corpului ei, atarnand livid de o creanga, fara nicio posibilitate sa se mai intoarca, insa, la viata, O SPERIA . Nu din lasitate nu facuse un asemenea gest ci din teama ca ar putea rata o viata frumoasa.
El pierduse sansa unei astfel de vieti si acest lucru o macina. "Nimeni nu se naste inutil" , isi spunea . Nu era de acord cu ideea ca unii oameni nu sunt facuti sa traiasca. Asta nu era decat o consolare, pentru cei care nu reuseau sa accepte pierderea cuiva drag, o justificare pentru actul ce fusese savarasit.
Increderea in legea compensatiei o tinuse in viata pana acum. Chiar voia sa creada ca avea sa fie fericita si impacata, intr-o zi. Pe deplin . Da, dezamagise multa lume, da, familia nu era tocmai mandra de ea. Da, indeparta pe oricine ar fi putut sa o iubeasca, pentru ca avea multe probleme nerezolvate cu ea insasi. Dar acesta nu era sfarsitul .
Oricat de daramata s-ar fi simtit, refuza sa vada in toate acestea sfarsitul.
