Îmi spun de ceva vreme încoace, că viața trebuie să fie despre oameni și mult mai puțin despre dorințele interioare ale noastre. Că dragostea poate forma un întreg și dacă vine din mai multe direcții. Că pot trăi focusandu-mă pe a fi utilă, pe a lăsa ceva în urma mea, mai important decât o umbră. Nu știu însă cum funcționează acel mecanism în care îți repeți ceva de suficiente ori și devine automatism. Cred că încă mă aflu la primul stadiu. Și, ei bine, toată lumea știe, că tot ceea ce are însemnătate, durează. Nu?
Mintea, ca de obicei, nu-mi dă pace. Mă gândesc că sunt ruptă pe o parte de către ingratitudinea care s-a născut din bezna în care am rătăcit multă vreme, pe altă parte, de către o recunoștință vis-a-vis de lumea-ntreagă, cu care venim cred, toți, dar căreia, învățăm de-a lungul anilor, prostește, să îi suprimăm glasul. A mea nu mai are vocea gâtuită acum, a mea cântăcât e ziua de lungă,mă mulțumește și mă insenizeaza. De aceea, când uneori sufletu-mi pleacă în jumătatea cealaltă ruptă, mă uit la mine rușinată. Aș vrea să nu fiu scindată astfel între cele două.
Și totuși, în ciuda tuturor lamentarilor mele, știu că nimeni nu alege ce i se întâmplă deci nici eu și că prezența contrastelor a fost mereu o constantă în viața mea. Ingrată și recunoscătoare, veselă și tristă, blanda și crudă. Și ambiverta, dar asta nu uit vreodată.
Nu stiu niciodată să închei. Chiar trebuie?
