Nu cumva sa pui STOP!

Bukowski spunea că nu încerci să scrii. Ci aştepţi. Aştepţi momentul când literele vor forma singure cuvintele care vor ieşi ândrăzneţe, din mintea şi apoi din degetuţele grăbite, să le apese, să le imprime bine pe foaie. Ei bine, acesta e momentul. În  ultimele săptămâni, m-am aşezat de nenumărate ori în faţa colii de hârtie, încercând să creez măcar o idee. Dar fără reuşită. Aşa că am făcut o pauză. Am aşteptat, până a apărut primul “simptom”.  Zeci de cuvinte, de propoziţii, de poveşti, au început să roiască în mintea mea. S-au înghesuit precum sardinele şi vor să iasă afară. 

Acum le eliberez.

Sunt o sentimentală. Multă vreme am negat asta despre mine. Dacă mă întreb de ce, nu ştiu cu exactitate să-mi răspund. Ruşine? Teama de a fi vulnerabilă? N-am habar. Dar am ajuns într-un punct în care nu imi mai pasă. Da, sunt o sentimentală şi nu e nimic greşit în asta. Da, am drept filme preferate The English patient, The painted veil şi multe altele de acest fel(nu, A walk to remember iese din discuţie-in case someone was wondering). Uite că mă emoţionează un apus, mai ales dacă e însoţit de o melodie care în acea clipă îmi atinge o coardă sensibilă. Îmi place să descopăr străzi pe care nu m-am mai plimbat. Îmi plac atât de multe lucruri, încât m-am gândit că ar fi bine să mi le trec pe-o listă şi să o compar cu cea de anul viitor.  Să văd ce-am mai schimbat la mine, ce-am mai adăugat în 12 luni.

Ultimele 3 luni au fost puternice. Pline de senzaţii. Iar eu sunt avidă de senzaţii . Am avut zile cînd intram într-o stare de paralizie sufletească, pe care o detestam. Acele zile au încetat a-şi mai face apariţia acum 3 luni. (^^)

Am avut 3 ani(3-magic number) în care nu am ştiut ce e cu mine. Când ghinionul mă înşfăca de fiecare dată când credeam că am scăpat de el. Nu prea am avut timp în acei ani să realizez cum sunt de fapt CI cum să merg înainte mai repede. Asta era dilema mea: Cum merg înainte mai repede, cum ajung la capătul tunelului? 

 

Timpul nu poate fi grăbit, am înţeles în final asta. Dar poate fi umplut. Cu ce? Cu ce vrei tu.

Eu am decis să îl umplu cu bucurie. De orice fel.  Bucuria e nelimitată şi se găseşte oriunde. Şireată alegere,nu?

Weekend-ul trecut “rătăceam” pe străzile Clujului, oraş în care nu mai călcasem vreodată şi pe care m-am hotărît brusc să îl trec pe lista de “To Do”( al patrulea cel mai bun lucru făcut în ultimele 3 luni.  ).De ce? Pentru că ador să călătoresc, dar de puţine ori mi-am luat inima în dinţi şi am plecat, pe unde m-au purtat paşii ori roţile maşinii.Pentru că nu mai vreau să răspund cu : “Nu pe cât aş vrea.”  la intrebarea :  “ Şi, călătoreşti?” , după ce îmi vede cineva , primul cel mai bun lucru făcut în ultimele 3 luni, “tipărit” artistic pe piele.

Cândva simţeam că nu am o direcţie. Acum chiar mă văd îndreptându-mă spre ceva: spre mine. 

Prezenţa oamenilor din viaţa mea m-a învăţat că am nevoie de ei, că am dragoste de dat.

Absenţa altora seamănă cu vizitarea unui oraş, şi cu toate  că în acest caz, eu am fost cea “ vizitată” , tot eu sunt aceea care scrie concluziile la final. Unii oameni sunt făcuţi să poposească doar. Nu înseamnă că nu îţi aduc nimic, pentru simplul fapt că nu rămân. De cele mai multe ori, de la ei asculţi cele mai multe poveşti. Şi cum eu sunt o iubitoare de poveşti…..se subîntelege care este concluzia.

Nu am o încheiere pentru acest text şi nu vreau sa am.. O încheiere este un STOP iar eu nu doresc să mă opresc din ceea ce fac. Dar ce fac?  Trăiesc, măi, dar ştii cum? Aşa cum mi-am dorit mereu.

Nu ma pricep la titluri.

Unde ne tinem amintirile? Unii spun despre creier ca ar fi cel care stocheaza TOT ce se intampla in viata noastra. Tind sa nu fiu de acord cu asta si sa ii dau dreptate lui Keats: “touch has its memory”. Creierul uita sau poate uita multe.  Creierul isi impune sa stearga o informatie si…artificial sau nu…acea informatie nu ne mai ocupa mintea, din clipa in care i-am hotarit acea soarta.

Poti alege sa te gandesti la ceva sau nu.

Amintirile intiparite pe piele traiesc mereu. Ele nu mor, nu dorm, nu sunt puse pe hibernare. Poti doar sa le sedezi si aici depinde de fiecare cu ce le sedeaza. Si  cateodata, si sedate…induc reverberatii pana in strafundurile acelui lucrusor  mic, invizibil si suficient de puternic incat sa ne tina vii chiar si  cand pare sa se sparga ca sticla: da, chestia aia, pe care o numim suflet. Acolo se produc incendii de proportii si tot acolo poate sa fie mai frig decat in orice tara nordica…mai gol decat in orice desert.

Si totul din cauza stratului afurisit de epiderma, cu mecanism  de inregistrare  fara intrerupere. Mai ceva ca un reportofon.

Am o prietena care isi tine laptopul deschis in permanenta, de mai bine de o luna, pentru ca nu i s-ar mai deschide daca i-ar da shut down. Il pune pe locked, trage monitorul in jos si voila, a mai trecut o zi si laptopul a rezistat. Deisgur, e mereu incalzit si din pacate nu are un cooler, asa ca supraincalzirea e o problema cu care se confrunta de cand a aparut in peisaj.

Asa e si cu amintirile cu care mi-e incarcata pielea. Ramin treze. Pot sa inchid ochii, pot sa-mi blochez gandurile…dar functionez in continuare. Pentru ca ele stau mereu acolo la panda, gata sa ma ciupeasca si sa-mi spuna ca nu,nu visez, ci imi amintesc.  

Singura dilema este: Care bomba cu ceas e mai periculoasa: eu sau laptopul?

Toamna.Noiembrie. 20+1

Stai!

Am pierdut tramvaiul 7.

Alerg dupa el

Si brusc ma opresc.

Eu nu stiu sa alerg.

Eu nu sunt rapida.

Niciodata n-am fost.

Asa ca nu mai arunc nicio privire

Spre el.

Ce e plecat e bun plecat.

Oare cand e urmatorul?

Peste un sfert de ora?

Cand trece timpul?

Am prostul obicei

Sa gandesc si sa intreb …

Prea multe.

Ce e de capul meu?

Eu n-am aflat.

Vantul suiera

Dar nu ma deranjeaza catusi de putin.

Imi inchid ochii: Cand se face iar gol, acolo-n suflet?

Ii deschid: Ca sa vezi, a trecut sfertul de ora.

Ma imbulzesc doi vlajgani,

Rad in hohote si se inghiontesc,

In timp ce urca inaintea mea.

Ce neghiobi.

Astazi ma irita tot.

Compostez biletul si ma arunc pe primul scaun.

Mi-e frig.

Noiembrie e trista.

Devin iar contemplativa.

Nicio grija, ma trezesc

Usile zgomotoase ale tramvaiului.

Cobor aparent grabita.

Am uitat unde trebuia sa ajung.

In stanga mea,  o Ea foarte dichisita

gesticuleaza nervoasa, spre un El 

Foarte pasiv.Se cearta.

In dreapta mea,

O bunicuta moderna

Discuta cu nepotul

Despre avioane.

Cat contrast!

“Oare eu cum voi fi la batranete?”

Ma gandesc ce-ar spune tata,

Cu zambetul lui ironic:

“Mai putin tanara.”

Chicotesc usor. Ma indrept spre bulevard.

Mi-am amintit unde trebuie sa fiu.

In jur pluteste o miasma dulce,

De unde sa fie oare?

Sa cumpar bomboane? Sau prajituri?

Tata mi-ar spune ca “tot dulciuri sunt, ce conteaza?”

Are dreptate. Voi cumpara si una si alta;

Azi nu vreau nici un fel de compromis.

Azi nu am chef de tevatura.

Azi ma pregatesc pentru maine.

Ce mult mi place apusul,

Arata aproape magic langa palat.

Cred ca mai raman aici,

Sa vad cum dispare

Si arunca cerul in bezna.

Cateva minute si curand vom spune

Ca e noapte déjà.

Cateva ore

Si curand ma vor imbraca cei 21 de ani

Impletiti ca ADN-ul.

“Oare cand trece timpul?”

-Cand uiti de el.

Daca nu pictez,scriu. Daca nu cant, scriu. Daca nu sunt IT-ista, scriu. Scriu pentru ca-mi place. Scriu pentru ca pot. Scriu pentru ca am ceva de spus. Scriu cat inca nu-mi sunt paralizate degetele.

Lumea aceasta s-a bazat mereu pe etichete. Pe cataloage. Brosuri. Vrei un ruj, nicio grija; Ia brosura asta si alege-ti unul.

SI cu oamenii e la fel, insa pe ei nu-I gasim enumerati, clasificati prin cataloage. Pentru ei avem legi nescrise, cand vine vorba de lucrurile astea.

Asa se face ca exista femei si barbati. Cea mai cunoscuta clasificare din cate exista. Iar despre lucrurile care ii diferentiaza, nici nu se mai poate discuta.

Despre cate genuri ale sexului frumos sunt…ramine sa numaram cu alta ocazie.Uitati-va si voi:sunt femei-copil(cele semi-maturizate; aici ma semi-incadrez si eu(rusinicaaa! J)) , femei-independente( alora de li se spune ca urasc barbatii; apropo, informatie eronata; mai documentati-va), femei-clasice….femei, femei, femei. Parca deja ne impartim in prea multe tipuri. Nici nu ma mai intreb de ce cred ei ca suntem complicate.

Si iata ca ajungem la ei iar la ei, lucrurile chiar sunt simple. Cel putin, asa vad eu treburile; oricine e binevenit sa ma contrazica:Free country, democracy, nu?!

Exista barbatii siguri pe ei si cei nesiguri. Cei siguri pe ei stiu daca te vor sau nu. Scurt, ferm si la obiect. Cei nesiguri…se indoiesc si daca au imbracat camasa potrivita . Personal, ii prefer pe cei siguri…pentru ca, cel putin, am habar despre ceea ce isi doreste. Macar, daca nu ma doreste, e ceva cert. Nu pot avea dubii. Pe cand cu celalalt, as trai intr-o nebuloasa, in care m-as adanci cu fiecare vorba spusa azi, care nu va semana cu cea de maine, cu fiecare atingere ezitanta.  Cine stie, poate cineva ii prefera si  pe acestia. Poate sunt femei, care isi doresc sa traiasca nestiind ce va alege barbatul de langa ele:” Hmm, oare ce supriza pregateste el astazi?”. Eu nu sunt fana unor astfel de suprize. Mai bine sa ma duca in padure,sa aiba planuri mari acolo pregatite si sa le puna in aplicare decat sa ma scoata in oras, sa nu-mi mai adreseze nici un cuvant, in conditiile in care dimineata ma tinea in brate, ca mai tarziu, dupa ce eu (re)sparg gheata sa aud ca nu e pregatit(Si nu, nu ma refer la cei care se joaca cu mintea noastra si se pretind raniti, suferinzi si ne arunca astfel de replici, ca sa para mai putin badarani).

Il aleg pe cel care-mi arata muntele si-l urca fara sa cracneasca, il aleg pe cel care nu se gandeste de 10 ori inainte sa comande ceva, il aleg pe cel care cand ma priveste, zambeste strengar, pentru ca are el un plan cu mine, pe care nu mi-l destainuie, ca sa faca lucrurile mai interesante si nu pe cel care imi arunca ocheade si-si muta privirea altundeva cand constata ca l-am tintuit cu a mea. Il aleg pe cel care cand a pus mana pe mine, a stiut ce sa faca mai departe si nu pe cel care si-a dorit sa nu fi facut gestul x, care da, frate, a avut consecinte; asumati-va-le! Il aleg pe cel in ochii caruia vad o directie si nu o multitudine de variante. Il aleg pe cel care daca nu ma vrea, nu imi mai adreseaza nimic niciodata si ma lasa in pace si nu pe cel care acum vrea sa-mi vorbeasca si maine imi sugereaza ca nu are resursele necesare pentru ceva durabil si serios(uneori e nevoie doar de a little bit of fun…dar voi va panicati si intrati in priza mai ceva ca un Duracell).

Toti alegem. Doar ca unii au sentimentul ca stand pe loc, toate posibilitatile ramin valabile. Si nu, nu ramin.  Nu esti intr-un film, nimic nu se afla in slow motion, nu poti opri timpul pentru tine. Crezi ca nu ai facut nicio alegere? Ei bine, ai facut-o, cand ai decis sa nu o faci. Pare ironic? Este.

Am spus mereu ca nu ma incadrez undeva, cu exactitate si nici nu o sa mai incerc sa fac asta. Nu stiu care brosura ma are trecuta in ea, dar nu e de datoria mea sa stiu asta.

In schimb, ce trebuie sa fac e sa continui sa aleg. Cu hotarire. Mereu. Fara privit inapoi, precum confratii mei lipsiti de putere de decizie. 

Fata in fata

Cand m-am ciocnit de nebunie,

Nu am stiut ce este sau cine,

La fel cum treci pe strada,

Pe langa straini

Si nu-i bagi de seama.

Ne-am uitat,

Ce-i drept

Una in ochii celeilalte,

Prea mult pentru

Cat de straine ne eram

Si n-am constientizat,

Ca asa imbolnaveste ea.

Ca o Medusa, se uita

Adanc in tine

Si-ti paralizeaza ratiunea.

Si astfel ajungi acasa

Si parca nu mai esti intreg.

Si astfel simti nebunia cum hoinareste prin

Cotloanele cele mai ascunse

Ale mintii tale . 

Dar nu-ti mai e straina,

 Nu esti o gazda pentru dansa.

Nu ai de unde sti,

S-ar putea foarte bine ca tu sa traiesti

In ea

Si viata ta de dinainte

Sa nu fi fost altceva decat,

Iluzia unei vieti normale,

Caci oamenii te imping

Sa te asemeni lor,

Nu vor sa se confrunte

Cu necunoscutul.

Oamenii nu privesc

Nebunia

In ochi.

Le e teama de ea

Esti si tu invatat sa te temi,

Sa traiesti in spaima

Spaima fata de ce?

Nu ti se spune.

Te gandesti doar la ce-i mai rau.

Pana o intalnesti,

Pana o privesti,

Fara spaima .

Pentru ca de fapt,

Voi va cunoasteti,

Pentru ca de fapt

Sunteti una si aceeasi,

Pentru ca in sangele tau,

Ea alearga tulburata

Si tu intr-ansa,

Asa de repede, asa de navalnic,

 Incat nu va mai deosebiti.

Si atunci descoperi, ca frica ti-a fost

Nejustificata,

Ca oamenilor le e de fapt frica de ei insisi,

Nu de o boala .

Sau poate ei sunt insasi boala,

De care, din fericire,

 Tu te-ai lecuit.

Esti bine,

Te-ai insanatosit

Abia cand

Ai innebunit,

Pentru a doua oara

Dar iremediabil.

Cand plictiseala..te arunca pe strazi.

Poza cliseu.

 Trecut vs Prezent

  Jumatati.

 American view ( a se vedea masinile :)) )

Buddies.

P.S. If only I had a better camera. :(

Viata la ruleta

Am multe texte pe care nu le pun aici. Ma intreb cateodata, cand imi amintesc de ele, de ce oare? Ma intreb de ce tin acest blog, de asemenea. Oamenii par a face lucruri fara sens.Si asa e. Dar de cele mai multe ori, acele lucruri, ne contureaza.Din pacate, sau din fericire.

Cautam toata viata, un sens, pe care sa i-l dam. Hazardul nu-si are loc, caci ar insemna ca existentele noastre nu sunt cu nimic mai presus de jocurile cu ruleta. Sau orice alt joc de noroc. Ceea ce traim trebuie sa aiba o semnificatie ascunsa, un scop al cuiva, care ne-a creat. Nu suferim si nu murim pentru nimic. Nu-i asa?

Dar eu cred in acest nimic. Cred ca nu exista nimic prestabilit si mai cred ca noi suntem cei care ne jucam vietile la jocurile de noroc,nu o forta creatoare.

Unii se nasc fara maini si picioare si insufletesc o sala intreaga cu cuvintele lor, altii se nasc intregi si se rateaza. Unii mor de cancer, dupa nici 20 de ani traiti,pe de-antregul, altii mor de batranete, la 90. Unele femei se straduiesc ani in sir sa faca un copil, altele la 20 il au deja pe-al doilea(daca nu-l punem la socoteala pe-al 3-lea avortat). Unii traiesc fericiti, altii isi inrameaza fericirea, si-i mai arunca uneori cate o ocheada, pentru cand isi amintesc ca le lipseste. 

Nu exista un motiv sau mai multe, ascunse, pentru a explica ceea ce se intampla,la fel cum nu exista bine absolut. Si rautatea este relativa. Depinde din care unghi ne uitam la ea si mai ales...cum ni se pare ca se uita ea la noi. 

Nu exista vieti marcate si oameni "oropsiti de soarta". Exista vieti implinite sau neimplinite, oameni care intra in casino,for fun si oameni care ajung acolo doar pentru castig si care sfarsesc ,in final, blestemand. 

"Who are you when no one's watching?" part II

Ce usor cad oamenii pe panta monotoniei, a rataciriii. Ce usor ne pierdem identitatea fara sa ii simtim lipsa. Ce usor cautam vinovati in exterior  pentru aceasta infrangere a sinelui.

Ma trezesc in mijlocul vietii mele si nu mi se pare ca-mi apartine. Din nefercire, Cineva m-a inzestrat cu o prea mare constiinta, incat nu ma pot minti. Cel putin, nu la nesfarsit. Traiesc, complet lucida, cu gandul la minciuna pe care fie mi-am zis-o si tot eu am refuzat a o mai crede, ori cu gandul la una pe care as putea-o inventa. Vocile, ah Vocile, care nu-mi permit toate acestea….intervin mereu.  Am sentimentul ca ma rostogolesc precum un bulgare de zapada, in valea deciziilor care ar trebui sa-mi zideasca viata, nu sa mi-o darime. Caci, constat ca nu fac decat sa distrug tot ce am  construit sau mi-a fost construit. As vrea sa stiu ca aceasta sabotare mi-am facut-o inconstient, dar asta e imposibil. Constiinta nu ma lasa sa fiu inconstienta. Ea imi da voie sa fiu distrata, sa fiu copilaroasa, sa ma supar pe oameni si pe mine, pentru ca mai apoi tot ea sa ma mustre si sa-mi aminteasca de consecintele faptelor mele. Sunt propriul meu sfatuitor si totodata dusman. O combinatie letala de incredere in propria persoana, care isi duce existenta dintr-o extrema in alta. 

Text scris sub influenta http://www.youtube.com/watch?v=-sGnHijNxjc. I blame M. for this addiction :).

Analogii

Dumnezeu

m-a aruncat intr-un trup

 pe care nu se vede trecutul

dar in care toate timpurile posibile se amesteca .

Traversez trecerea,  ascultand marea,

Al carei sunet mi s-a impregnat in celulele nervoase,

Ating bordura trotuarului si-mi amintesc de chei, pe care le caut tulburata

Pana ce le ating cu buricele degetelor si ma linistesc.

Ma strecor printre straini, usor,

Nu vreau sa perturb nimic.

Nu ma grabesc spre urmatoarea intersectie, nu ma grabesc acasa

Viitorul meu nu e pe acest drum.

In tigara pe care mi-o aprind dimineata,

Se ascund dileme, incertitudini,

A caror rezolvare o gasesc in rotocoalele de fum,

Inainte ca ele sa piara, disipate, in aerul cald,

Al camerei mici, albastre,

In care imi duc veacul.

Acolo mi-e viitorul,

Acolo imi sunt deciziile.

Intinsa pe spate, nu simt raceala pamantului

Ci a propriei mele goliciuni.

In cerul limpede nu vad calmul ori pacea

Ci apasarea viitoarelor alegeri.

Soarele imi arde pielea

Precum incercarea  de a fi un om mai bun,

Imi biciuie sufletul.

Curand ajung la umbra

si trecutul o sa-mi poarte fierbinteala pielii

pan’  la suflet.

Ma va mistui incet,

Pana va da de gol

Si va ajunge scrum.

La mine luptele se dau,

Cu portile inchise

Iar mortii dispar misterios,

Dumnezeu mi-a dat un trup

Ce ramane intact

Si-a asezat in el un suflet zbarcit.

Sora mea

Sora mea face asa mult parte din viata mea, incat adeseori o confund cu mine.  Si uite, ca gresesc. Caci, asa asemanatoare cum suntem,  vietile noastre incep a privi in alte directii.

Sora mea vrea un copil. Sora mea si sotul  ei vor fi parintii unui copil minunat, sunt sigura. Cat de curand.

Sper o data cu ea ca visul sa devina realitate. Pentru ca, la fel ca ea, vreau sa cred ca visele, unele dintre ele,cel putin, devin  realitate. Daca iti doresti suficient de mult. Nu sunt adepta textelor motivationale sau a incurajarilor patetice. Nici eu, nici sora mea. Nu insir povesti lacrimogene si nici nu doresc sa starnesc ceva in cineva. Nu despre asta este vorba aici. Ci despre surori si despre drumurile pe care pornesc  fiecare. Ea, curand va fi femeia care-si dedica intreaga atentie copilului pe care si-l doreste si pe care il asteapta. Eu, curand, nu stiu ce sau cine voi fi. Aceeasi tanara, de 20 de ani, in vesnica cautare de nou,probabil.  Poate ca ma simt lasata in urma . Poate mi-e teama de necunoscut. Sau, poate totul e trecator asa cum se spune si astazi sunt doar putin nostalgica.

Drumurile noastre se  vor separa, sis. Si tu stii asta, de mai mult timp decat mine. 10 ani in plus aduc niste beneficii cu ele, iar printre ele se numara si a prevedea clar ce urmeaza sa se intample. De aceea, iata, ca unul din eu-rile mele interioare ma intreaba necontenit ce urmeaza sa se intample. Iar eu nu stiu a raspunde.  Simt inevitabilul, dar nu-l pot arata cu degetul. Si nu pentru ca nu e frumos sa arati cu degetul, ci pentru ca nu am habar care e acel INEVITABIL care ne leaga pe mine si pe ea.  Lumea aceasta e plina de evenimente inevitabile. Traim in inevitabil.  Spre exemplu,acum ploua. Era inevitabil sa nu vina o ploaie astazi. Toate semnele indicau  ca o ploicica zdravana nu va ocoli acest oras astazi.  Nu spun ca e bine sa te lasi in bataia vantului, mergand cu deviza ca totul se intampla oricum si noi nu avem control. Chestia asta e  50%, asa ca e recomandat sa nu ne punem toate sperantele in ea si sa incercam sa privim the whole picture.

Eu si sora mea pornim spre cai diferite. Ea a fost aruncata in valtoare,  a lasat viata sa ii fie ghidata de bataia vantului iar acum ceva timp in urma a hotarit ca e de ajuns si a luat fraiele. Si poate aceste fraie nu se vor rupe si o vor purta acolo unde isi doreste sa ajunga. Eu am intrat si am iesit din valtoare de cand ma stiu. Nu sunt niciodata intr-un loc. Nestapanita mi-e firea si asa va continua sa-mi fie. Dar stiu ca indiferent unde voi ma voi uita, privirea mi se va intersecta, la un moment dat, cu a surorii mele. Pentru ca e parte din mine si eu sunt parte din ea. Si mereu revii la ceea ce iti apartine de drept.
http://www.youtube.com/watch?v=NW7oNpzBSGc Our secret life sounds like this.

Orase in antiteza: Part I

  Stii cum este Iasiul?Nu? Hai sa ti-l descriu.

  Pentru inceput, trebuie sa stii, ca nu seamana nicidecum cu Bucurestiul. Bucurestiul are acel je ne sais quoi al sau. Bucurestiul e ca un fel de New York al romanilor. Bucurestiul este o scena imensa, o rampa de lansare sau de cadere in dizgratie, Bucurestiul duce in spate visele marete ale tuturor celor care nu au ajuns inca acolo, implinirile celor care au calcat pe taramul sau, dar si dezamagirile celor carora le-a fost distrus drumul pana in Vechiul Mic Paris. Bucurestiul e un batran intr-un corp mereu tanar. Obosit, suparat, dar blestemat sa aiba mereu energie sa infaptuiasca minuni in care doar tinerii mai cred, caci acestia din urma isi lasa sufletele sa dea viata orasului si oriunde mergi, pe oricare strada calci, simti miros de tinerete. 

Dar eu spuneam ca-ti voi descrie Iasul. Insa, cum sa descrii Iasul daca nu prin antagonism?  Caci Iasul este complet opus Vechiului Mic Paris. Si vei afla asta din cele ce urmeaza, pentru ca am de gand sa ma focusez pe linistea in care innoata acest orasel, care candva a impartit titlul de “capitala” cu draga noastra metropola.

  Nu ai nevoie de mult timp pentru a face cunostinta cu un oras. De aceea, cred, ca 6 luni sunt mai mult decat suficiente  pentru a-i cunoaste toate dedesupturile, care au in comun, un singur lucru : LINISTEA. Liniste neobisnuita pe strazi, liniste in localuri, ce-ti sileste gandurile sa zburde dintr-un colt al creierului in altul, pentru putina “miscare”, liniste bisericeasca in campusuri studentesti a caror locatari nu par a-si dori sa deranjeze aceasta ordine nefireasca,caci au fost amutiti de insasi linistea in care isi duc viata de pe o zi pe alta.

   In Iasi meditezi, iei decizii importante in timp ce  NU te grabesti sa prinzi autobuzul sau tramvaiul ce trebuie sa te duca in capatul celalalt de oras, pentru ca oricum strazile nu-ti vor tulbura niciodata sirul gandurilor .De aceea, Iasul nu apartine tinerilor,  nu este de nestavilit. Iasul nu doreste aventura, caci a avut parte de ea, demult.Iasul este pentru cei ce-si analizeaza viata si si-o pun in ordine. Iasul este banca pe care te asezi ca sa-ti bei cafeaua in timp ce privesti relaxat trecatorii. Iasul nu este pentru cei ce cauta, insa acelora le gaseste mereu drumuri  care sa-i duca spre ceea ce au ei nevoie.

Writing heals....but I don't have a wound. So why do I write?

  Sper ca peste 10 ani,pe vremea asta, cand ma voi uita in urma, sa ma gandesc la faptul ca acest an l-am petrecut analizandu-ma pe mine in raport nu doar cu dorintele mele ci si cu alegerile pe care le-am facut. Nu vreau sa irosesc timpul pe care il am. Dar, la fel ca intreaga mea existenta, sunt o suma de contradictii. Nu vreau sa imi irosesc timpul, dar o fac. De multe ori.

  Unii mi-ar spune ca sunt inconstienta, altii rebela. Eu nu stiu. Vreau sa incetez sa ma mai includ intr-o categorie care in mod clar, nu a fost creata pentru mine. Ma plimbam in dimineata aceasta la ora 5, pe strazile Iasului. Nu era frig, nu era nici primavara, in ciuda tuturor prognozelor meteo care anunta de cateva zile incoace, venirea ei.Dar era bine. Mie imi era bine. Si ma gandeam la A.  Afara picura, cu intreruperi si atunci mi-am amintit de o replica dintr-un film: I’m not finished. Imi rasuna zgomotos in cap, asa de tare, incat sunt sigura ca daca cineva ar fi pus  un microfon gandurilor mele, ferestrele cladirilor s-ar fi cutremurat. 
   Nu am terminat, orice as fi inceput cu el, caci nu am un nume care sa defineasca scurta legatura dintre noi.Stiu ca unele lucruri raman neincheiate si nu e de datoria noastra sa incercam sa le finalizam. Dar nu simt ca acesta este unul din acele lucruri. Pentru ca nu este prima data cand ma suprind plimbandu-ma pe strazile pustii, la ore nepotrivite, fara sa imi pese ca asa ceva nu este normal.Nu era, pentru mine, cel putin,pana acum. Adevarul este ca, prin plimbarile acestea de dupa miezul noptii, imi creez o punte catre el. N-am fost o rebela in adevaratul sens al cuvantului niciodata. El da. Nu el imi povestea  ca isi lua haina si o zbughea pe strazi cand I se nazarea? Nu el imi povestea ca plimbarile acestea ii linisteau mintea si sufletul prin care I se perindau zbuciumate ganduri si emotii?Nu el imi dadea mereu de inteles ca e un razvratit? Nu el incerca mereu sa-si ascunda povestile, cu toate ca nu se rusina cu ele? Nu eu am vazut ca are sufletul salbaticit precum jumatate din al meu?  Ba da.  Si uneori sufletele salbaticite au nevoie sa-si gaseasca un corespondent, fie si pentru putin timp. Eu aveam nevoie de el si poate si el avea nevoie de mine in momentul cand vietile ni s-au intersectat. Aveam amandoi nevoie sa stim ca suntem in regula asa cum suntem: nestapaniti. Nu am inteles niciodata cum si daca el a iubit . Imi amintesc si probabil ca nu voi uita niciodata ce mi-a spus:” Dragostea este un act egoist. Mereu am crezut asta.” A spus aceste vorbe cu un fel de dispret si totodata resemnare pentru faptul ca a realizat ca este posibil ca si el sa fi fost unul  dintre oamenii care au iubit. As vrea sa cred ca eu iubesc diferit. Dar m-as insela. Daca am iubit ceva din el, am iubit pentru un motiv. Toti iubim pentru un motiv. Iar acest lucru ne transforma iubirea intr-un act egoist, asa cum a spus el. Un act indreptat spre a satisface atat ego-ul celuilalt cat si al nostru.  Dar nu vreau sa imi irosesc timpul gandindu-ma cat de egoista e dragostea pe care i-am purtat-o sau nu. Vreau sa mi-l irosesc, marturisind ca l-am iubit. Pentru o jumatate de secunda, pentru o ora, pentru o zi, pentru o saptamana, nu stiu. Dar l-am iubit. Pentru ca m-am oglindit in el. Pentru ca m-am simtit ocrotita. Pentru ca mi-a lasat amintire cuvinte . Emotiile pier cand nu mai  sunt alimentate. Ceea ce credem ca retraim, sunt franturi amestecate cu imaginatia noastra, ce mereu ne va juca feste. Dar cuvintele, acelea sunt reale. Cuvintele pe care mi le-a spus cu buzele , cu ochii, cu mainile, imi raman intiparite pe piele si in minte.

Ce nu-mi doresc

N-as vrea sa traiesc intr-o lume utopica. Pentru nimic in lume. Imi plac lucrurile asa cum sunt. Imi port povestile in spate, nu cu mandrie, nici cu greutate, ci cu demnitate. Sunt ceea ce sunt, datorita lor, nu din cauza lor.

Toti avem povesti. Unele mai interesante decat altele. Drame sau nu, ne apartin. Ne construiesc, piesa cu piesa.  Noi suntem cei care pozitioneaza aceste piese si de aceea depinde de noi cum arata viitorul nostru dupa furtuna prin care am trecut si care ne-a lasat in viata. Ne-a lasat in viata….Acesta este unul din lucrurile pe care le trecem cu vederea de cele mai multe ori, pentru ca suntem niste fiinte asa de nerecunoscatoare! Da, suntem si ne transmitem asta unul altuia ca pe o mostenire ce nu se vrea pierduta nicicum. Oare simplul fapt ca sunt aici si scriu aceste randuri nu inseamna nimic?

Nu-mi doresc utopia. Nu-mi doresc sa nu mi se intample nimic. Nu-mi doresc sa nu ma mai prinda nicio furtuna in mrejele ei.  Pentru ca daca nu traiesc nimic, atunci sunt ca si moarta. Iar a fi moarta nu se numara printre dorintele mele.

"Who are you when no one's watching?"

Cateodata am subita senzatie ca nu apartin acestui corp, ca sunt doar o prizoniera in el, ca lumea mea nu e reala. Nu, nu cred ca mi-am pierdut mintile. Caci de-ar fi fost asa, nu as scrie acum aceste randuri. Sau poate nebunia nu afecteaza cuvintele, nici mintea care le da nastere si nici mainile care le aseaza cu grija acum. Poate nebunia se ascunde in sufletul acesta al meu.  Poate nebunia am avut-o dintotdeauna. Poate de aceea mi-am simtit mereu sufletul salbatic, gata sa se smulga din stransoarea vietii mele, destinatie la care parca nu mai ajung.  Poate de aceea acum, ma privesc din afara si nu ma recunosc. Nebunia sufletului meu nu-si gaseste locul in corpul acesta mult prea omenesc pentru a suporta aceasta boala si atatea vieti, caci sufletul meu adaposteste atatia oameni! 

Inca cred.

24 octombrie 2010

Sunt altfel in fiecare zi, chiar daca ei nu vad .

Ma regasesc zi de zi altfel. Cu ceva nou adaugat la fiinta mea.Cu o intrebare noua nascocita de mintea mea.  O intrebare buna, as putea spune.Dar obositoare.Ma obliga sa gasesc un raspuns.Pentru ca de raspunsul acela depinde viata mea viitoare.Nu mi-o pot continua nestiind ce-i cu mine.Pot insa, sa mi-o continui nestiind ce va fi cu lumea din jur,dar mi-e imposibil sa fac asta cu mine.

[ Acesta e unul din lucrurile care fac parte din mine si care desigur nu s-a schimbat.]

Povestea 3: Ma simt jupuita.

Ma gandeam astazi la tine. Ma intrebam ce faci. Daca esti bine, daca ai mintea odihnita, caci stiu ca multe lucruri te pot framanta. M-am intrebat,desigur si daca iti aduci aminte de mine. Din cand in cand. Ce-am fost pentru tine, umbra de om?
Ti-am spus odata, ca atunci cand decizi sa mergi inainte, nu iti mai amintesti de cele rele, decat uneori. De-o vreme incoace, ma indoiesc de acele vorbe ale mele.Eu nu-mi amintesc de tine doar uneori. Ci in fiecare zi.
As spune ca am mers inainte, ca mi-am construit o viata aici. Dar cum e acest lucru posibil, cand tu ai fost si continui sa fii in gandurile mele de fiecare zi?
Mi-e dor sa vorbesc cu tine. Dar ce-am putea vorbi noi acum?
Cum pot doi oameni sa se instraineze intr-atat?Mi se intampla sa ma uimeasca atat de mult acest lucru, incat ajung sa-mi pun la indoiala memoria. Cat de reale au fost acele zile? Cum pot doi oameni sa nu-si mai vorbeasca, sa nu-si mai impartaseasca nimic?
Este ceva ce nu stiu sau de care nu-mi dau seama?Ceva ce doar tu stii si mi-ai ascuns?Uite, de asta mi-e teama. Mi-e teama ca nu am fost nimic pentru tine si tocmai asta imi ascunzi.Si poate, din acest motiv ai fugit.Ce teama mi-e ca acesta-i adevarul!
Mi-e dor de tine, dar cum poate sa-mi fie dor de o umbra de om?Atat ai ramas.
Te-am atins in treacat, te-ai uitat la mine si apoi ai plecat, nici eu nu stiu unde.Ti-a ramas doar umbra, pe care am incercat s-o urmez, pentru a putea ajunge la tine, dar in zadar. Tu ai stiut ce-am vrut sau ai dedus. Si asa cum ti-ai scindat sufletul, te-ai rupt de propria umbra pentru ca eu sa nu mai ajung la tine. Ce multe rupi din tine!Nu te doare sau nu mai simti?
Eu simt.


[ianuarie 2013-Noul an a venit cu aceste ganduri.

Povestea 1

(.....)Erai,intr-adevar langa mine, dar adevarat este si faptul ca o parte din tine era altundeva.Un loc pe care doar tu il stiai. Un loc, care a pus asa mult stapanire pe tine, incat s-a starnit o furtuna in sufletul tau.  Am simtit furia din tine, chiar daca ai ascuns-o bine. Am simtit ca vrei sa pleci, chiar daca nu ai spus. Cat am stat asa amandoi? Nu-mi dau seama, nu pot aproxima. N-am mai masurat timpul in acele clipe, ci doar tensiunea care se crease..Ar fi trebuit sa spun ceva? Sa fac ceva? Nu stiu. Nu cred ca as schimba nimic, pentru ca,intr-un fel, stiu ca si daca as intoarce timpul si as zice sau as face ceva, nu mi-ai spune. Pentru ca din clipa in care te-ai inchis in tine, nu mi-ai mai vorbit cu adevarat. Ce te macina? Ce nu puteai spune? Nu am nicio idee. Stiu doar ca ai rupt tacerea care se asternuse in acea camera, intrebandu-ma simplu: “Mai poti sa dormi?”, pentru ca inainte sa apuc sa spun ceva, tu sa adaugi: “Eu nu mai pot”. Asta am facut noi in tot acest timp? Am dormit? Am visat? De ce m-ai intrebat asta?  Ai plecat val vartej si m-ai lasat sa ma gandesc. Doar ca nu puteam gandi. Sincer iti spun acum. Nu ma puteam gandi la nimic. Se petrecusera prea multe in prea putin timp.

[probabil septembrie sau octombrie 2012]

O casa virtuala

Daca acesta e locul secret in care traiesc, atunci hotarasc sa-mi astern tot sufletul in aceasta "casa" virtuala, colorata. Am descoperit ca e prea goala si am realizat ca eu traiesc in aceasta "casa" goala. Asa ca, decid sa o mobilez cu povestile pe care le-am ascuns. In fond, nu asta inseamna un camin?Locul unde iti adapostesti cu grija si binele si raul...din tine.

Lumea din tine

Mintea ti-e inundata de idei,

Iar ochii de trecut,

Vocea de intelegere disimulata,

Mainile,incarcate cu tandrete

Si sufletul de dragoste ingropata.

Eu stau si te privesc

ca pe un film,

Caci mi-e peste poate

Sa fac altceva.

Ai in suflet,capcane,

E un labirint acolo

In care m-as putea pierde

sau muri.

Te urmaresc cu atentie,

Si dintr-o data hotarasc,

Sa ma aventurez.

Drumul spre sufletul tau,

Pare lin,

“ciudat”imi spun,

Credeam ca va fi anevoios.

Pieptul tau bate usor,

Mintea si ochii ti se odihnesc,

Au ajuns la mal.

Dar iata ca valul, se intoarce

Si te inghite iar.

Mintea ti se zbate,

Ochii striga dupa ajutor.

Eu raman neputincioasa

Si te simt tot mai rece.

Pielea mi se zvarcoleste de frig,

Dar tu nu simti nimic

E o furtuna in tine,

Care izbeste tot ce gaseste in cale,

Iar acum, vrea sa iasa afara,

Spre mine.

Dar tu tresari,

Si-o incui in tine.

As crede ca m-ai salvat.

Dar brusc tu ma intrebi daca mai dorm

Si simt ca ametesc.

Nu mai stiu ce-i real

Nu mai stiu ce sa cred.

Mi-e mintea invaluita cu intrebari

Si pielea-nfrigurata.

21 august 2012

Intruder

Oamenii nu-ti spun

Ca distrugerea vine imediat

Dupa ce el isi soarbe cafeaua

In timp ce tu te uiti la televizor.

Nimeni nu-ti spune ca distrugerea te lasa intreg

Pe dinafara.

Te astepti,

Sa ti se rupa pielea de dor,

Sa-ti piara glasul

De la atatea strigate amutite,

Sa-ti iasa inima afara

Si sa plece fara tine.

Dar nu.

 Toate raman la locul lor.

Distrugerea devine un intrus intre noi.

Tu-ti termini cafeaua si trantesti usa in urma ta,

Eu raman cu intrusul

Si nu inteleg de ce ma simt ca intr-un triunghi amoros

In care unica vinovata sunt eu.

.

Un alter ego al meu striga de ceva timp sa postez niste poezii de prin vara. Ce pot sa fac? E-al meu si vrea sa-i dau glas la fel ca celorlalte. Prinde glas, draga, prinde glas!

Valul

Ai fost valul

Sub care am cazut,

Pentru ca stii, eu nu am invatat sa inot.

Cred ca m-am innecat,o secunda,

Dar nu pentru ca eram neputincioasa,

Ci pentru ca acolo,

Sub greutatea valului,

M-am linistit.

Nu ti-am spus ca am un tumult in mine,

La fel ca tine?

Nu stii ca o data cu prima gura de aer luata,

Am simtit ca ma sufoc?

Sub val mi-era bine, sub val puteam respira

Sub val eram linistita.

Acum mi-e pielea asa uscata,

Si n-o mai pot scalda sub tine,

Mi se zbate iar sufletul, zi de zi, necontenit,

Si doar tu esti leacul.

Cine a decis ca eu sa nu traiesc sub val,

Cine a decis ca tu nu esti unul?!

Minciuni!!!

Cliseu sentimental

Mi-e dor de o iubire cum nu cred ca am avut vreodata. Cum poate sa-ti lipseasca ceva ce nu ai avut vreodata?  Cum poti simti atat de acut golul a ceva ce nu te-a umplut niciodata? Nu e un paradox?  Ma insel eu oare? Vorbesc in dodii? Zau ca nu mai stiu . Viata e ciudata. Stim asta cu totii. Si el o stie.

Dar asa ciudata, are farmecul sau. De fapt, e un pleonasm intreaga propozitie. Caci tot ce este ciudat are un farmec aparte.  Ca el. …. Ma trezesc vorbind despre el, ca si cum el e ceva ce face parte din mine…sau a facut. Nu e adevarat. Nu mi-a apartinut, nu i-am apartinut. Ce am avut? Ceva ciudat. E singurul cuvant care-mi rasare in minte cand amintesc de….mine si de el. 

Poate de aceea mi-e dor de o iubire cum n-am trait nicicand. Pentru ca am crezut in clipele in care m-am uitat la el, ca asta este ceea ce traiesc. Dragoste. Nebuna. Nesfarsita. Apasatoare. Stupida.  Iar cand m-am trezit, mi-am dat seama ca amarnic ma inselasem, ca sunt la fel de seaca ca atunci cand drumurile ni s-au intersectat, ca el este o umbra  de om in timp ce eu sunt construita din bucati de oameni. Iar el nu vede. Sincer, nu e nimic in neregula cu a fi orb. Din contra, consider ca e o binecuvantare uneori, caci te forteaza sa traiesti prin alte simturi. Sa “vezi”, sa simti…altfel.  Dar acest tip de orbire este diferit fata de cel spiritual. Cu sufletul orb,  poti pasi langa ceilalti semeni ai tai si poti jura cu mana pe inima ca esti la fel ca ei. Pentru ca nu simti ca ar fi ceva  bolnav in tine.Pentru ca iti spui ca atata timp cat mergi, vezi, auzi, respiri, esti bine.  Dar nu e acesta adevarul. Cu sufletul orb, innoti intr-o mare goala. Esti singur.  Asta am simtit langa el: singuratate. Si  nu a mea. Ci a lui. Eram acolo, eram cu el, ma vedea, ma vedea prea bine chiar, dar era singur. Caci sufletul lui nu le vedea pe ale mele. Am atatia oameni in mine, oameni, suflete, care nu se mai dispretuiesc, nu se mai indeparteaza unul de altul.  S-au acceptat in sfarsit, imi sunt prieteni, imi sunt familie, imi sunt totul. Am o intreaga lume in interior.  Vad si simt tot ceea ce imi este dat.  El nu.  El are sufletul orb si nu stie. Nu poti vindeca pe cineva care nici nu stie ca e bolnav si nici nu vrea vreun leac. 

Cred ca dragostea se simte in suflet.  De aceea, mai cred, ca sufletele noastre trebuie sa vada. Cat se poate de clar. Trebuie sa vada ca sa poata simti. El nu a vazut nimic in mine. Iar eu nu pot iubi un om in preajma caruia m-am simtit singura, pentru ca asta era tot ce poseda el: singuratate.  Nu pot iubi un om care nu-si doreste sa ma “vada”  in niciun fel posibil.

Asa ca da, mi-e dor sa iubesc. Sa am pe cine. Sa nu ma mai insel. Sa fiu vazuta si simtita.

Dialog cu M.

Ascult Cloud Atlas Sextet. E din coloana sonora a filmului Cloud Atlas. Daca nu l-ai vazut, sa il scoti sa il urmaresti cat mai repede cu putinta. Este un film minunat. Unul dintre cele mai bune filme din ultimii ani. 

Ascultand melodia, ma gandesc la ideea filmului: “Toti suntem conectati intre noi”. Si asa e. Familia, educatia, sunt doar o parte, o mica parte chiar, din ceea ce suntem noi. Suntem definiti si ne definim prin intalnirile cu alti oameni. Iti dai seama ce putere avem? De a schimba unul altuia viata prin simpla noastra prezenta? Te-ai gandit vreodata la asta? Mi se pare fascinant, acum gandindu-ma.

Cand eram mica, mi se parea interesant cum mama cunostea atat de multi oameni, oameni pe care ii intalnise cand fusese mai tanara si cu care pastrase legatura, oameni cu care inca mai avea cate ceva in comun.  Mereu am privit acest lucru cu admiratie: sa cunosti oameni noi si sa-I pastrezi langa tine(pe cei care vor sa fie pastrati, evident) si prin ei, sa-ti faci o viata, un trecut.  Sa-ti faci o viata….Propozitia asta ma sperie si ma incanta totodata. Pe tine nu? Sa-ti faci o viata…..inseamna sa accepti ca trebuie sa te descurci singur si ca esti singur si trebuie tot singur sa incepi sa te inconjuri de oameni. Nu e usor. Oamenii, de fapt, noi, cei  tineri, cand terminam liceul, traim cu totii un cliseu. Visam si abia asteptam sa “ne facem o viata”.  Dar cum spuneam, nu este asa usor cum pare. Probabil stii si  tu asta,acum. 

Inca ma mai incearca uneori sentimentul pe care il aveam cand am venit aici, de debusolare. Faptul ca lucrurile luasera o alta intorsatura fata de cea la care ma asteptasem, faptul ca nu puteam accepta ca asta va fi viata mea acum….Simteam ca nimic nu-mi apartine, ca lucrurile trebuie sa fie altfel. Dar, era in capul meu, nu? Viata mea este asa cum este. Mi-o voi petrece in Iasi, in Bucuresti, in Anglia, in afara  Europei si unde o mai fi. Cateodata, nu mai e la latitudinea noastra ce se intampla cu noi. Si probabil, asta ne infurie pe cei mai multi dintre noi, nu doar pe mine.  Vrem ca lucrurile sa fie intr-un anume fel, acela pe care l-am planuit. Dar iata, ca nu se poate.  Nu inttodeauna. Si ironia face , ca in ciuda planurilor noastre rasturnate, viata noastra sa ramana a noastra, chiar daca noi nu o mai acceptam, si o renegam.  Dar sentimentul dispare  sau cel putin, ma straduiesc sa-l fac sa dispara, caci nu pot trai intr-o vesnica  parere de rau. 

De pe si spre drumuri nevazute

 Sunt o multitudine de lucruri pe care nu le stiu inca. Si multe temeri  nevindecate. Am o multime de roluri pe care nu am apucat sa le joc. Sunt incompleta.

Oamenii pleaca din viata ta.  Nu toti, dar un numar considerabil, de care esti constient abia cand singuratatea te infioara. De aceea trebuie mereu sa cunosti oameni. Sa incerci sa-I tii langa tine. Sa nu te limitezi. Sa fii precaut. In caz ca unul pleaca, un altul sa-I ia locul. E un sfat minunat, dar intru-catva egoist si greu de aplicat pentru unii, caci sunt oameni ce nu pot fi inlocuiti. Dar da, acesta-i farmecul si anume ca poti descoperi cat de diversi sunt oamenii.

Nu stiu cum sunt eu. Incerc sa nu ma mai intreb si sa merg ghidata de un instinct in care am avut  incredere intotdeauna si care nu m-a inselat niciodata. Uneori, am senzatia ca pot fi oricum, alteori ca ma incadrez intr-un anume numar de tipare. Adevarul nu-l poate spune nimeni caci daca nu stiu eu din ce aluat am fost “framantata” cum poate altcineva sa isI dea seama?  Fac multe lucruri de care mi-e teama,doar ca sa scap de teama. Nu stiu daca functioneaza ceea ce fac, pentru ca mereu mi-e teama. Dar si cu el mi-a fost teama, El cel cu miros de padure si privire de otel.  Mi-a fost teama de sfarsit, teama de golul ce-l va lasa. Teama de putina insemnatate pe care o aveam pentru sufletul lui innecat. Dar in ciuda temerilor, sfarsitul a venit, golul s-a facut simtit dupa ultima noastra atingere., iar ceea ce am insemnat pentru umbra aceasta de om, nu mai conteaza acum, pentru ca nu-mi pare rau de nimic din ceea ce s-a intamplat. Ceea ce vreau sa subliniez e ca indifferent de aceste temeri care nu dispar niciodata, ceea ce-mi aduce lupta cu ele, sunt bucurii. Paradoxal sau nu, sunt fericita chiar daca mi-e frica. Asa ca, oamenii ce vor sa plece, au cale libera. Probabil si eu am avut-o de multe ori, fara sa bag de seama. De ce sa fortez pe cineva sa ramana unde nu isi mai doreste sa fie? Suntem liberi.  Desigur, mereu imi va fi teama ca cei ramasi langa mine, ma vor parasi in orice clipa. Probabil tuturor ne este teama de acest lucru. In aceasta privinta, sunt un cliseu. Toti suntem, intr-un anume moment din viata. Nu pot trai fara oameni. Nu pot trai fara sa iubesc.  Asa ca indifferent cine si unde va pleca,  eu nu voi ramane singura. Fiecare are locul sau in sufletul meu. Am senzatia ca este nelimitat. Pentru cei plecati, pentru cei ramasi, pentru cei nou veniti si pentru cei ce vor veni.