Unde ne tinem amintirile? Unii spun despre creier ca ar fi
cel care stocheaza TOT ce se intampla in viata noastra. Tind sa nu fiu de acord
cu asta si sa ii dau dreptate lui Keats: “touch has its memory”. Creierul uita
sau poate uita multe. Creierul isi
impune sa stearga o informatie si…artificial sau nu…acea informatie nu ne mai
ocupa mintea, din clipa in care i-am hotarit acea soarta.
Poti alege sa te gandesti la ceva sau nu.
Amintirile intiparite pe piele traiesc mereu. Ele nu mor, nu
dorm, nu sunt puse pe hibernare. Poti doar sa le sedezi si aici depinde de
fiecare cu ce le sedeaza. Si cateodata,
si sedate…induc reverberatii pana in strafundurile acelui lucrusor mic, invizibil si suficient de puternic incat
sa ne tina vii chiar si cand pare sa se
sparga ca sticla: da, chestia aia, pe care o numim suflet. Acolo se produc
incendii de proportii si tot acolo poate sa fie mai frig decat in orice tara nordica…mai
gol decat in orice desert.
Si totul din cauza stratului afurisit de epiderma, cu
mecanism de inregistrare fara intrerupere. Mai ceva ca un reportofon.
Am o prietena care isi tine laptopul deschis in permanenta,
de mai bine de o luna, pentru ca nu i s-ar mai deschide daca i-ar da shut down.
Il pune pe locked, trage monitorul in jos si voila, a mai trecut o zi si
laptopul a rezistat. Deisgur, e mereu incalzit si din pacate nu are un cooler,
asa ca supraincalzirea e o problema cu care se confrunta de cand a aparut in
peisaj.
Asa e si cu amintirile cu care mi-e incarcata pielea. Ramin
treze. Pot sa inchid ochii, pot sa-mi blochez gandurile…dar functionez in
continuare. Pentru ca ele stau mereu acolo la panda, gata sa ma ciupeasca si sa-mi
spuna ca nu,nu visez, ci imi amintesc.
Singura
dilema este: Care bomba cu ceas e mai periculoasa: eu sau laptopul?
