Spaghetti cu linte şi ciuperci sau ce faci dacă nu mai ai chef de citit, văzut, ascultat POLITICĂ

  Nu mai vreau să aud sau să citesc despre politică. M-au obosit atâtea dispute, certuri legate de pro sau contra cui eşti, nu înţeleg ce e cu atâtea urale pentru noul şef de stat, atâtea bocete de fericire. Doar nu am stat la Auschwitz până acum. Nici nu am fost chinuiţi precum chinezii. Lumea îmi pare că hiperbolizează niţel treaba asta, cu noul preşedinte ales. Am votat şi eu, ca un bun cetăţean ce mă consider.  De aici încolo, rămân cu speranţa că ţara aceasta minunată şi deloc promovată, va fi condusă bine. Mai bine. Pentru ca promisiuni ştim să facem toţi. La rândul meu, am făcut şi eu şi poate nu m-am ţinut să le îndeplinesc pe toate. Pentru că aşa greşim noi, oamenii, uneori. Până la proba contrarie, nu poţi să crezi pe nimeni, cu adevărat.
  Între timp, putem să ne vedem de ale noastre treburi şi să ne delectăm cu bunătăţi. Cel puţin, eu mi-am urmat sfatul şi asta am făcut.
   De această dată am bucătărisit nu  ca să mă calmez, pentru că nu a fost nevoie de aşa ceva. Ci ca să îmi umplu o oră şi ceva, îmbinând, (cum se zice?) utilul cu plăcutul. Şi recunosc, nu aveam nimic de mâncare pe undeva . ^^
   Am învăţat anul trecut să fac ceva rapid şi gustos (şi care să nu fie un sandwich,) pentru când îmi plânge stomăcelul . Am folosit ce am găsit prin dulap si prin frigider si le-am combinat. Ulterior, abia, am aflat, baleând site-uri, că reţeta mea nu e tocmai unică. Deci nu, nu inventasem nimic .

   Nicio problemă, însă, nu plănuiam să fiu vreo inventatoare de reţete culinare. Dacă aş fi inventat ceva, accidental, ar fi fost doar un bonus.

 Deşi se spune că pozele sunt mai grăitoare decât o mie de cuvinte, eu voi scrie ce am folosit, pentru că ştiu că şi eu mi-aş dori să aflu, dacă aş fi în locul cititorilor. Plus de asta, chiar de curând vorbeam cu o colegă despre linte şi cum o gătesc eu cu spaghetti. Cătă, this one is for you.

Ce-am găsit eu prin bucătărie( oricine işi poate personaliza reţeta în funcţie de "comorile" peste care dă în propria sa bucătărioară.)

- o mănuţă de spaghetti, care se fierb aldente
- un pumn de linte roşie, care se fierbe la foc mic
- 3-4 ciupercuţe medii, care se taie felii mici şi se pun la călit, într-o lingură de ulei de măsline
-un sfert de ceapă mărunţită, care trebuie să ajungă, dupa mărunţire, la călit, împreună cu ciupercile
- o cutie mică de sos de tomate
- cimbru
-usturoi granulat
-oregano
-puţiiiiiină boia dulce.

După ce am fiert pastele, le-am amestecat, în tigaie cu ciupercile, lintea, sosul de tomate şi condimentele. Am pus capacul, le-am lăsat la încins vreo 2 minute şi gata.

 Mi-am pus, cum s-ar zice, burtica la cale şi am părăsit bucataria, veselă.
Şi în tot acel timp, n-am mai fost asaltată nici din stânga nici din dreapta de ştiri despre domnul Klaus sau domnul Ponta.  Domniile lor să-şi vadă de atribuţiile lor, noi de ale noastre. Cum spunea un comediant de la Cafe Deko "Asta e. Dacă asta e, alta nu e."

?!?

Am frică de singurătate.
O frică cronicizată.
Am crezut că m-am vindecat o dată cu mângâierea aceea  pe care am dăruit-o în iunie. Când m-a întrebat ce mă face fericită şi am tăcut o secundă.  Când m-am uitat în ochii aceia calzi şi m-a dogorît focul din ei. Când am ezitat înainte să-i răspund  .
Cănd  la întrebarea "Ce te întristează?", răspunsul mi-a zburat mai repede de pe buze decat celălalt:
"Să mă simt neputinciosă. "
Aşa am crezut. Dar ai murit, Em, şi frica a recidivat. Am metastaze în tot sufletul. Lumea mi-ar spune că sunt nebună pentru că am vorbit cu tine azi noapte. Dar eu ştiu adevărul. Îl văd la fel de limpede ca pe cerul de deasupra capului meu.
Mă uit la frică cum mănâncă din suflet şi nu mai am cum mă zbate. Nu mai am împotriva cui. Accept. Nu acceptarea este pasul care ar trebui să mă ajute să dobândesc pacea?
Toate celulele mele nervoase îmbibate în tanin, tac. Nu mai sinapsează, pentru a găsi o logică. Nu mă mai apară. Pentru că renunţ la apărare.
Privesc frica în ochi şi-i mărturisesc că nu mă mai ascund de ea. Aş putea în fond, să mă împrietenesc cu ea pentru că atunci când mă va ucide, va muri şi ea cu mine. În mine îşi are adăpostul.
În această clipă mi-e milă de ea şi poate şi ea mă compătimeşte pe mine. Ne ucidem una pe alta pentru că nici una nu are vreo scăpare. Înţeleg cum a luat naştere şi o absolv de orice am învinuit-o până acum.
Nu mai neg nimic pentru că nu mă voi însănătoşi astfel. Salvarea va veni după ce eu şi frica vom pieri. Atunci mă voi scutura de cenuşă, fără să mai fiu înlănţuită.

Alt noiembrie. Aceeaşi pecete

Am zile când simt că am îmbătrânit brusc. Când nu mai vreau  să mă ridic din pat pentru că îmi pare că toată viaţa mea îmi îngreunează într-atât corpul, că orice mişcare e dureroasă. Îmi strâng mâinile pe lângă trup într-o îmbrăţişare, care mă lasă mereu pustiită . Îmi adun dorul de oameni, cuvintele pe care nu le pot rosti pentru nimeni şi rămân aşa . Niciodată nu număr secundele. Pentru că închid ochii şi în întunericul care se aşază pe retină, nu mai există timp.
 Iar dacă timpul nu este. pot să îmi spun că nici durerea nu e acolo, cu mine, pulsând simultan, cu inima . Îmi repet, cu ochii închişi că pielea nu-mi zvâcneşte, că este doar o iluzie, ca multe altele. 

Povestea prăjiturii în straturi

When I'm not " dark and cloudy" "I'm happy and bubbly". Cuvintele lui Grey întocmai, dar întoarse pe dos. Pentru că, spre deosebire de ea, eu am două extreme. Am spus nu demult, că sunt ambele feţe ale monedei . Asta e faţa pe care cred că  toată lumea o place, care aruncă cu veselie în stânga şi-n dreapta.
Cea care a descoperit de curând, că o relaxează să gătească şi să prăjiturească. Un draaag membru al familiei, m-a întrebat acum câţiva ani, dacă am vreun hobby. Sigură şi ţâfnoasă, cum eram atunci, i-am răspuns ferm că "Da". "Care?", m-a întrebat el. " Păi ştii. Să scriu." . " Acela nu este tocmai  un hobby, Vera. Un hobby trebuie să te relaxeze, să te ajute să nu te mai gândeşti la probleme. Eu când meşteream chestii la calculator, mă relaxam. Nu mă mai gândeam la nimic altceva." . Mi-a dat puţin cu tifla în cap atunci, pentru că,  deşi amatoare cum încă sunt, consideram că scrisul este hobby-ul meu, o chestie la care chiar mă pricep. Found out it wasn't.  Pentru că nu încetam să mă gândesc la tot ce îmi apăsa sufletul, la tot ca mă încărca. Scrisul mă ajuta şi mă ajută să pun pe hârtie toate emoţiile, toate întâmplările pe care nu vreau să le pierd, toate poveştile care m-au făcut ce sunt astăzi. Nu ştiu dacă îl pot numi terapie, deşi are uneori acest rol. Nu îl pot numi nici hobby 100%, după cum am constatat mai sus. Nici profesie , pentru că viitorul are rezervată pentru mine o alta. E un mod de a trăi. Nu mă imaginez nemaiscriind nimic niciodată. Aş înceta să mai fiu eu, dacă s-ar petrece asta.
Un hobby se poate schimba cu un altul, permiţându-ne astfel, să aflăm câte ceva despre noi. Un mod de viaţă rămâne(dacă este unul benefic iar al meu este)
Ce-am aflat eu apucându-mă de gătit? Că am răbdare. Undeva ascunsă, neştiută nici de mine, zăcea răbdarea mea. Aş fi trăncănit în continuare  că răbdarea nu este unul din punctele mele forte, dacă nu aş fi descoperit-o tocând nişte ciupercuţe care aveau să facă o "mică petrecere" cu pastele şi sosul de tomate. Ce-am mai aflat? Că îmi trece orice supărare când gătesc. Îmi amintesc şi acum, că fusese o zi dintr-acelea când îţi tună şi îţi fulgeră pe deasupra capului în timp ce toţi se bucură de vreme însorită. Ştiu că m-am oprit din a toca frenetic ciupercuţele şi m-am bucurat pentru o clipă şi eu, de vremea însorită, care apăruse în sfârşit şi la mine. Apoi m-am pus iar pe treabă.
Recunosc, îmi place mai mult să fac de mâncare. Probabil pentru că iubesc condimentele . Le folosesc din belşug şi cred că-mi sticlesc ochii când le amestec în ce le-am pus. Pentru că stiu deja ce gust grozav vor da mâncării şi cu câtă poftă voi înfulecă. Vreau să placă şi prietenilor, desigur. M-am bucurat nespus când am făcut prima mea salată de vinete, pentru care prietenele au avut cuvinte de laudă. E plăcut să dăruiesc, oricât de clişeic sună(un cuvânt pe care sorămea îl detestă).

Dar, oricât de mult mă dau în vânt după feluri de mâncare, mi-am dat seama că ar trebui să ştiu să fac şi nişte deserturi. Nu de alta, dar de când "prăjitureşte" sora mea şi postează poze cu dulciurile, mi se face poftă de cel mult 5 ori pe săptămână . Aşa că, hell, no more suffering! I'm going to do my own stuff, ca să nu mai salivez în faţa monitorului, până îmi trimite ea, cu autobuzul, ceva .
Prăjitura din poza a apărut din 4 motive:
1. Cel pe care l-am spus mai sus.
2. Dintr-un pariu cu propria persoană( Iulia va râde la asta) "It's not a challenge if you know you can do it" ( X Men First Class are drepturi de autor asupra citatului care face parte din cele pe care mi le repet când dau de greu)
3. Am vrut să-mi extind aria de expertiză .
4. Voiam să fac ceva frumos pentru prietenaşi.

Aşadar, am făcut o listă şi am pornit la drum cu Ina, care a fost ajutor de cofetar. E minunată la decoratul cu frişcă, presimt că o sa mai am nevoie de ea ^^.
Găsisem în urmă cu o săptămână o reţetă de prăjitură în 3 straturi, dintre care unul conţinea brânză dulce. Cum iubesc cheesecake-urile, nici n-am mai stat pe gânduri şi am salvat reţeta.
Mi-am procurat cele necesare de la Auchan( Gotta love Auchan, right? Are tot ce-ţi trebuie. Cel puţin, eu am găsit ce-mi trebuia) şi ajunsă acasă m-am apucat de prăjitură.
Tot ce-am folosit la ea a fost unt, budincă de ciocolată, lapte, biscuiţi, brânză şi frişcă. Fără coacere, ce poate fi mai simplu?

În câteva cuvinte, reţeta sună cam aşa: zdrobeşti bine biscuiţii, îi pui în tava de prăjitură, torni untul topit peste ei, presezi cu o lingură, baţi frişca şi o împarţi în două, o parte o amesteci cu brânză şi o aşezi peste biscuiţi, pui praful de budincă cu lăpticul, pe foc, amesteci să se închege si apoi laşi să se răcească, torni budinca peste stratul de brânză, apoi ornezi cu cealaltă cantitate de frişcă rămasă. Et voila! Dacă ţi se pare că tot nu e suficient, cum mi s-a părut şi mie, decorezi frişca  cu nişte ciocolată, după cum se vede şi în poză.
M-am simţit tare împlinită când am văzut ce ieşise din mănuţele mele. Şi mai împlinită când au gustat-o prietenele( a mai rămas ceva şi pentru cele care nu au putut ajunge :D )
Ştiu că nu e tocmai sănătos să mănânci aşa mult dulce( nici pentru dinţisşri nici pentru organism) şi chiar mi-ar plăcea să încerc ceva mai raw vegan, bio(o nouă provocare pe listă) . Dar, pentru început, a fost ok şi toată lumea a plecat din bucătărie cu zâmbetul pe faţă. În viitor, o sa învăţ să fac budincă de casă, să pot înlocui praful, care deşi  m-a salvat de această primă dată cu toţii ştim că este dăunător.
Dacă cine citeşte acest articol, doreşte reţeta originală, aici sunt cantităţile ingredientelor. Sunt o hoaţă de reţete şi nu o să neg niciodată asta . Nu am să mint spunând că le-am inventat eu ci am să mulţumesc că există aceste site-uri care mă inspiră.
Poftă bună cui a citit şi se pregăteşte să prăjiturească şi îmbrătţsări calde celor care au mâncat-o pe a mea şi le-a placut .

Prin fum, miros de cafele şi muzică în surdină, plutesc cuvinte

Mă gândeam zilele trecute, la un citat pe care îl păstrez în minte de vreo 4 ani. În principal, pentru că în ultima  vreme, respectiv, ultimele 3 luni. am avut parte de o avalanşă de sentimente. Am spus mereu că prefer orice sentiment în locul nimicului şi nu mi-am schimbat părerea. Nimicul mă omoară lent şi eu vreau să trăiesc. Orice emoţie, fie ea şi negativă, mă împinge spre străfundurile sufletului meu. îmi arată tot ce oglinda în care mă privesc şi în care nu mă recunosc deseori, nu poate să-mi arate.
Citatul sună cam aşa:"  None of us really changes over time. We just become more fully what we are."
De fiecare dată când mi se pare că trecutul ar fi putut fi diferit, mai bun, poate,  îmi repet cuvintele de mai sus. Îmi repet că tot ceea ce mi s-a întâmplat m-a adus mai aproape de ceea ce am fost dintotdeauna.
Nu aş fi putut avea o altă viaţă, având aceleaşi premise de la care am pornit. Ele mi-au călăuzit paşii spre ceea ce, la momentul actual, am.
 Lucrurile pentru care ceilalţi m-au compătimit şi pe care le-au considerat rele, " nenorocirile" (un cuvânt pe care l-am detestat mereu), pentru mine nu au fost decât alte frânturi din viaţă, în care se adunaseră, ce-i drept, mai multe lecţii decât am putut înţelege atunci. Timpul însă, ne poate fi şi aliat .
Oamenii care cred că ar fi putut avea o viaţă mai bună şi mai frumoasă, nu pot accepta că lecţiile vieţii, vin  şi în forme mai puţin atractive.Afirm asta cu tărie, pentru că, pentru un timp şi eu am gândit ca ei. Până mi-am dat seama că sunt singura care poate făuri fericirea şi liniştea, după care sufletul meu tânjeşte .
Nu primim drept cadou  viaţa pe care ne dorim să o trăim ci ne-o construim. Indiferent ce apare în drum. Indiferent sub ce val am fost ţintuiţi, lăsaţi fără suflare. Sunt mai presus de valuri. Mi s-au dat mâini în care să mă sprijin şi cu care să lupt, picioare cu care să lovesc sau să alerg, voce cu care să ţip.
Frica m-a paralizat mulţi ani dar chiar dacă am alungat-o, nu o urăsc. Nu aş fi fost eu , de nu ar fi făcut parte din mine. Să regreţi ceea ce a contribuit la formarea ta, înseamnă să te renegi. Sunt conştientă de faptul că unii mi-ar spune că probabil vorbesc în dodii, că aş fi trăit mai bine dacă aş fi fost sănătoasă tun, dacă  inima care-mi bate în piept nu ar fi la fel de ruginită ca una de 50 de ani, dacă picioarele mi-ar prinde şi viteze mai mari, dacă nu aş obosi aşa repede, dacă nimeni nu ar fi încercat să mi răpească ceva, dacă nu aş fi fost forţată să mă adaptez unei situaţii la care nicio fată sau femeie, nu visează. Probabil că, parţial, ar avea dreptate. Aş fi trăit mai bine. Dar dacă toate acestea nu ar fi avut loc, aş fi ajuns mai greu la aceste concluzii sau poate nu aş fi ajuns niciodată. Aş fi fost o altă persoană, iar eu nu vreau să fiu altcineva, ci tot eu, dar o variantă îmbunătăţită.
Cât despre aceste extreme, de bine şi de rău, eu le văd ca fiind relative. Am hotărât să le văd aşa, pentru că am înţeles ca TOTUL se întâmplă, pur şi simplu. Nu pentru că "aşa a fost scris" sau pentru că au intervenit nişte forţe supranaturale întunecate. Îmi plac basmele, dar nu cred în ele.
Ce contează este ce decidem să facem cu piesele de puzzle care, vrem nu vrem, ne alcătuiesc. Cele mai bune romane nu sunt cele care ne înfăţişează vieţi perfecte, ci acelea în care binele şi răul ( cele două cuvinte m-au dus cu gândul la o melodioară frumoasă) devin noţiuni  pe care personajul principal le îmbină, nu le separă.

Vreau să cuprind totul şi nu pot face asta decât dacă sunt mai mult astăzi decât ieri. Nu sunt deci,  auto suficientă dar nici nu-mi plâng de milă. Refuz să îmi pun dorinţele în mâinile unui Dumnezeu aka Budha, aka Allah( sau orice alt nume ar avea entitatea care ne-a creat) a cărui  unică datorie este de a veghea asupra noastră. Dacă pot să îmi conduc viaţa, atunci asta voi face, pentru simplul motiv ca îmi pot fi stăpână. Din secunda în care ţi-ai refuzat cu bună ştiinţă un drept, ai renunţat la propria persoană. Iar eu nu renunţ la mine, pentru că EU sunt tot ce voi avea vreodată.

Another kind of "new year's resolution"

Nu exista lipsa greselii. E un vis si nu va deveni niciodata realitate. Asa suntem noi conceputi. Sa gresim, ca sa invatam. Sau sa gresim si sa invete altii din povestea noastra. Gresim din teama, din nestiinta sau chiar premeditat.  Ziua in care toate actiunile noastre  vor sfarsi prin a avea cele mai pozitive rezultate, este o zi indepartata si va fi ziua in care  vom inceta a mai fi oameni. Vreau rezultate pozitive dar nu vreau sa-mi pierd umanitatea.

Lucrurile trebuie sa mearga spre mai bine, mi-a zis cineva. Dar ca sa mearga spre bine, trebuie sa mearga mai intai prost. Nu tragi concluziile dintr-o viata ideala, utopica. Una care urmeaza un curs lin, lipsit de piedici si de greseli.

Sunt greseli care m-au facut sa le regret , sa-mi doresc o a doua sansa pe care nu am mai primit-o si sa inteleg ca unele ocazii, le prinzi cand iti zboara deasupra ochilor dar  sunt si  greseli care mi-au ghidat drumul spre oameni, pe care nu i-as fi intalnit altfel. Am pierdut si am primit ceva la schimb, insa, de fiecare data.  De cele mai multe ori am primit lectii. De mai putine ori,  dar avand aceeasi valoare, am intalnit persoane care m-au inspirit,  m-au ajutat sa-mi gasesc drumul  si  m-au incurajat sa ma dezvolt asa cum aveam nevoie, sa cresc, pe scurt.

Am  aproape 22 de ani si acum aflu cum se invarte lumea. Acum aflu, ca fiecare are directia sa, care mereu va fi deviata, intr-un fel sau altul. De circumstante, de noi insine. E in firea noastra sa ne abatem de la propria cale, uneori . Iar asta o putem face si stand pe loc, stagnand. Nu poti ajunge nicaieri, daca nu te mobilizezi.  Asadar, greseala nu e doar riscul prostesc, ci si teama de a face urmatorul pas. Dar nu putem opri acest ciclu, al propriei noastre deveniri. E la fel de firesc precum timpul care ne este pus la dispozitie, fiecaruia si care trece cu sau fara voia noastra.

As minti daca as spune ca regret tot ce nu a iesit asa cum planuisem la inceput. Ar insemna sa neg existenta legii compensatiei, care m-a rasplatit de fiecare data cu ceva, cat de marunt . Nu regret decat invataturile pe care le-am refuzat multa vreme a le primi. M-ar fi costat mai putin, daca as fi ales sa procedez diferit, adica in favoarea mea.  Sunt omul care a continuat sa se auto-saboteze,  pentru ca era curios daca lucrurile vor decurge diferit, urmatoarea data. Ambitie copilareasca, probabil si putina nebunie, ca cea de care vorbea Einstein : Insanity: doing the same thing over and over again and expecting different results.

Dar parerile de rau nu trebuie sa inlocuiasca o viata traita din plin. Ele trebuie sa se incheie cu o concluzie, de preferat una care sa ne aduca noua foloase, pe viitor.

Asa cum am spus mai demult, nu imi doresc utopia. Deci, nu imi doresc sa duc o viata “fara pata”. Iubesc  povestile si nu am citit nici una in care personajele sa nu fie supuse greselilor. Imi doresc doar o minte limpede si o inima deschisa, pentru a fi mai ingaduitoare cu mine, a intelege mai bine lumea asta in care am venit si pentru a fi mai inteleapta. Atat.

Intre somn si realitate

Nu detin nimic.  Nu stiu daca am avut vreodata ceva real .  Cred ca traim intr-o continua amagire tocmai pentru ca nu avem nimic iar asta ne-ar frange, in lipsa unui vis, care sa ne tina macar jumatate adormiti.

Daca am fi vesnic treji, am suferi fiecare de-o moarte lenta si cruda. Si nimeni nu vrea sa moara. “Nu inca”, ne repetam la nesfarsit. Nu suntem impacati cu idea ca ne vom intalni sfarsitul o data si-o data. Cu cat e mai indepartat, cu atat mai bine.

Asa ca ne prindem strans de orice ne pica-n cale, inchidem ochii si speram sa traim in continuare.

Ne targuim cu vantul, sa ne mai alunge pentru putin timp amintirea lipsurilor noastre, ne targuim cu marea, sa ne spele de teama ca ca ne vom trezi si vom inceta din viata, ne targuim intre noi, sa ne tinem unul pe altul, legati la ochi.

Ne cream noi lumi in care sa traim, ingropandu-ne povestile in suflete, care nu stim, daca le vor mai atinge pe ale noastre. Sa amanam inevitabilul. Sa ne apropiem de nemurire. 

Orice, doar sa nu patrundem pe usa cea mare a beznei. Ne sunt suficiente ferestrele prin care privim cateodata, intunericul, de care ne ferim asa de mult.  Am impietri de groaza daca am ajunge de partea cealalta a usii.

 Ne lasam azvarliti dintr-o iluzie intr-alta sau ne aruncam noi insine,, doar pentru a uita de finalul care ne haituieste . 

Nu suntem altceva decat niste creaturi manate de frica si dorinta de-a trai cat mai mult. Acestea doua, ne-ar putea servi mai des drept unelte, daca am fi mai constienti de ele.

. 

Războiul

Când îti aud numele,

Soldaţi se pregătesc de luptă.

Le zornăie armurile, în timp ce le îmbracă,

Şi săbiile murmură rugăciuni în teacă.

Când te aud,

E şi mai rău.

O armată întreagă

Fuge să-i răpună, pe duşmani,

Cu armele ridicate pân’ la cer,

Ţipând din toţi rărunchii.

Dar când te văd,

Cu ochii pironiţi pe chipul meu,

Nu mai am scăpare.

De pe cai neînfricaţi, galopând neobosiţi,

Soldaţii taie tot ce prind în cale,

Cu săbiile ascuţite şi privirea lor oţelită.

Cad mâini, cad inimi, smulse din trupuri

Căzute şi ele,

Capete nu cad niciodată,

E un război fără seamăn,

Cu un singur conducător,

Care-şi îndreaptă armatele una spre alta,

Nu pentru propria-i distracţie

Ci pentru propria-i linişte,

Care refuză să-si facă lăcaş, în sufletul meu.

I foresee the dark ahead

 Poate daca scot la lumina, ceva ce am lasat neterminat acum 2 ani, ma ambitionez sa continui.

10.04.2012

“Sunt un om care poarta vieti cu el.Nu ale altora,ci pe ale lui.Vieti care par a fi diferite, dar se se asemeana printr-un singur lucru si acela e ca eu fac parte din ele. Nu mai sunt ca la 6 ani, ori ca la 14.Nici macar ca la 16.Sunt ca acum Iar asta inseamna ca peste alti cativa ani voi fi diferita iar.Timpul lasa amprente asupra noastra, Timpul sapa in noi.Sapa si ramane cumva acolo, fara sa-l vedem ori sa-l atingem.Ramane  dar  totodata, o parte din el, continua cu fiecare secunda sa treaca prin noi.E ca un vechi prieten care ramane in suflet,pentru ca pana la urma acolo pastram amintirile.Acelea sunt valoarea propriului nostru  timp.

 Eu, sunt altfel in fiecare zi, Ma regasesc zi de zi altfel. Cu ceva nou adaugat la fiinta mea.Cu o intrebare noua nascocita de mintea mea.  O intrebare buna, as putea spune.Dar obositoare.Ma obliga sa gasesc un raspuns.Pentru ca de raspunsul acela depinde viata mea viitoare.Nu mi-o pot continua nestiind ce-i cu mine.Pot insa, sa mi-o continui nestiind ce va fi cu lumea din jur,dar mi-e imposibil sa fac asta cu mine.

Intr-adevar, pentru mine este o lupta.O lupta  cu mine.Sa devin  ceva ce imi doresc.Sa fiu intr-un anume fel.

Simt ca adun in mine,ganduri, prea multe ganduri.Mintea mi-e o masinarie neobosita de gandit.Orice as face,oriunde as merge, analizez.Descopar tot mai multe lucruri care ma inconjoara si care imi displac.Si imi dau seama, ca lupta mea e una fara cauza  adeseori.Nu lupt doar cu mine.Uneori lupt cu intreaga lume. Si imi dau seama de toate astea.Imi dau seama,ca nu exista cale de rezolvare.Si de aceea tot incerc, tot imi impun  sa nu privesc raul din jur, sa  nu ma las prinsa de el, ca  ceilalti.Stiu ca si eu sunt rea. Dar rautatea mea e una necesara.E parte din fiinta mea.Nu o imprastii in lume. Nu este la fel ca a celorlalti.Nu e sora cu cruzimea si nepasarea pe care atatia oameni le poseda, pe langa rautatea lor. A mea vine din ingrijorarea pentru  lumea in care traiesc, din nimicnicia care ii invaluie pe atatia, din disperarea ca nu am control asupra a tot ce se intampla cu mine, din resemnarea cea din urma, ca asta este viata si nu poate fi schimbata,ci doar traita; privita din unghiurile ei bune.”

 Citind randurile pe care le scrisesem in adolescenta,mi-am dat seama  ca unele lucruri se schimbasera in mine. Lucruri precum perceptia.

Nu mai sunt ceea ce se poate defini ca fiind o femeie blanda .Dar nici independenta ori afurisita,cum unii barbati ar vrea sa imi spuna(fiti fara grija, caci stiu ca asta ganditi despre mine,fara sa mi-o spuneti in fata). Poate din acest motiv nu mi-am gasit echilibrul vreodata.Desi ai putea crede ca la varsta  mea, echilibrul ar trebui sa fie  ceva dobandit tocmai  prin experienta varstei. Adolescenta mi-a fost tulbure.Si nu din cauza parintilor.Sau a altor factori.Mereu am fost eu de vina.Eu imi provocam cele mai multe  suferinte.Eu eram cea care observa si analiza prea mult lucrurile  ce ma inconjurau.Si de aceea ma simteam permanent agasata, urmarita. Viata  nu mi se parea un loc  potrivit mie. pana  am ajuns intr-un punct in care am incetat sa  ma mai gandesc la astfel de lucruri.Am invatat sa accept viata ca pe ceva firesc.Am inceput sa caut lucruri care sa ma faca fericita. Dar nu mi-a reusit  asa cum mi-as fi dorit.Dezamagirea fata de lumea in care traiam, fata  de felul in care gandeam  spre deosebire de  fetele de aceeasi varsta cu mine, inca era o parte prezenta in viata mea. Ai spune ca eram o intelectuala neadaptata.Dar uite,ca te inseli si de aceasta data.Caci nu eram nici pe departe asa.Nu m-as putea descrie nici acum, intr-un singur cuvant. Pentru cum sunt eu,nu exista un singur cuvant.Exista mai multe. Fraze intregi  de insusiri. Mi se spunea des, sa fiu eu insami.Si erau cuvintele care ma  scoteau din minti cel mai mult.A fi eu insami, nu reprezenta a ma individualiza. Adesea simteam ca in mine se adapostesc mai multe suflete.Pe care nu le puteam controla.Uneori ieseau unul  cate unul la iveala,in momente in care aveam nevoie, alteori ramaneam singura,fara niciun ajutor.Nu puteam alege cine sa fiu dintre toate acele suflete.Pentru ca fiecare avea ceva special.Si parca fiecare nu putea trai fara prezenta celuilalt.

 Puteam fi in atat de multe feluri si nici unul  nu ma multumea.Voiam sa ma individualizez. O prietena imi spusese ca e  un dar ca pot empatiza atat de bine.Eu insa,eram sceptica in privinta asta.As fi preferat sa fiu ca ea, sau ca oricine altcineva care avea felul sau de a fi, definitoriu pentru persoana sa.. Luptam cu mine insami, si nu am realizat decat mult mai tarziu ca era o lupta pe care nu o puteam castiga si tocmai multifatetarea  propriului “eu” imi dadea unicitate.

La facultate, imi amintesc de mine ca fiind o femeie in cautare de…ceva..Nu stiam ce anume cautam.simteam doar ca ceva lipsea in viata mea.Ceva a carui lipsa  imi dadea senzatia unei goliciuni, in care sufletul meu parca se obisnuise sa pluteasca.Ajunsese un fel de resemnare, o tristete prelungita, o stare de paralizie spirituala pe care o sesizam,dar impotriva careia nu puteam face nimic. Voiam sa schimb locul, oamenii din jurul meu si stiam ca singurul fel in care puteam face asta era, plecand.Si tocmai asta nu puteam face. Ma simteam totodata legata de locurile acelea, obligata sa explic unde m-as duce . Iar eu nu stiam ce as fi putut raspunde la aceasta intrebare.Nu aveam raspuns.Imi doream doar  sa fug si nimanui sa nu dau socoteala.

Totul incepuse sa imi dea fiori,  totul ma sufoca si aveam sentimentul acut  ca sunt paralizata. Obosisem.

Stiam ca trebuie sa imi continui studiile, dar nu mai aveam nicio tragere de inima. Visam sa pot opri timpul, sa pot rasufla, caci eram cu adevarat epuizata ca si cum alergasem toata viata mea. In aceasta perioada l-am reintalnit. Si nu numai ca am oprit timpul, ci l-am si facut sa se intoarca. Am retrait totul in clipa reintalnirii. Eram constienta ca asa ceva, ce nu a avut sorti de izbanda o data, nu va avea nici a doua oara.Dar, cu toate acestea, m-am aruncat in valtoare.Subcontientul meu actiona fara sa-l pot manipula sub nicio forma.Parca voiam sa existe ceva mai mult, ceva mai presus de intelegerea mea rationala dar pe de alta parte ma auzeam strigandu-mi ca ceea ce urma sa fac nu era bine. Poate stiam in strafundul sufletului ca  era o copilarie sa imi doresc asa ceva, poate nu puteam accepta realitatea si incercam s-o modific fictiv, ignorand vocea care continua sa strige in mine. Voiam sa imi sfidez propriile legi sau credeam ca la mine se aplica doar uneori? Nu pot spune. Oricare ar fi fost motivul, a fost gresit.

Omul acesta ma frapase, intr-un fel sau altul. Era blocat in mintea mea si nu puteam trece peste el. Si nici nu voiam. Aveam o dorinta avida de a fi iubita cu acea sinceritate care se revarsa din minte in inima , in sange si in fiecare parte din tine, asa incat El devine o bucata de carne si ganduri, invaluita in sangele tau, care daca se rupe de acolo sau doar se deplaseaza nitel,te doare,caci e sangele tau acolo cel care o iriga.

Suntem siguri ca noi suntem stapanii vietii noastre,ca noi o controlam,ca suntem singurii care au acces  la ea tocmai pentru ca ne apartine.Dar nu este asa.Suntem toti intr-un cerc,si ne influentam unii pe altii.Vietile noastre se invart si se lovesc una de alta  ca niste bilute  intr-un borcan.Iar borcanul este universul  in care traim.Nu noi suntem intotdeauna cei care alegem unde sa mergem,sau ce sa facem.Deciziile altora ne schimba frecvent directia.Nu putem controla asta.Suntem oameni.Nici daca am fi orbi,nu ne-am putea forma viata doar din deciziile noastre.Cu siguranta ne-am lovi de altcineva,cu siguranta am comunica intre noi.Pentru ca asa suntem noi formati.Viata noastra nu este doar a noastra,este a tuturor. Daca el nu si-ar fi intors capul dupa un alt autobus,  iar eu nu m-as fi ridicat de pe banca sa ma duc la chioscul de langa el, probabil ca nu ne-am mai fi reintalnit.  Nu a fost din vina mea ca ne-am revazut, nu a fost vina mea ca el mi-a cerut sa ne mai vedem, nu a fost vina mea ca am acceptat, nu a fost vina mea ca ceea ce a urmat nu prezisesem.A fost vina mea insa, ca la un moment dat m-am hotarat sa nu vad punctul care fusese pus si sa nu aud vocea.

Obisnuiam uneori, sa stam unul langa altul si  sa vorbim.De cele mai multe ori, eu ma opream si il priveam.Atunci el ma intreba de ce tac. O data i-am raspuns: “Nu vreau sa mai spun nimic.Imi doresc doar sa ma inchizi in tine, sa nu fie nevoie sa zic ceva. Vreau doar sa simt.” As fi vrut atunci sa adaug :”Sa ma iubesti. Sa ma simti si sa ma strangi bine sub carnea ta, sa nu imi lasi cuvintele  sa iti cutremure pielea. Vreau sa nu ma mai gandesc la nimic.Asa ca te las sa imi ineci  mintea  in gandurile tale, sa nu mai stiu de mine. Daca ma auzi tipand, sa nu ma scoti din tine.Vor fi tipete din nestiinta, din teama de necunoscut. Prin ochii tai,voi vedea eu.Ii vei inchide, ca eu sa adorm.Sub carnea ta,ma voi afla eu.Disipata, prin vene, voi cauta liniste.Pentru ca tu vei fi linistea.” . Dar nu am facut-o, pentru ca incepusem sa ma tem de aceasta dependenta, incepusem sa simt cum limitele sunt fortate. Imi spunea mereu ca va pleca si eu la fel. Ma lasa sa  inteleg lucruri pe care le stiam deja. Le simteam apropindu-se. El nu pretindea sinceritate .Nu pretindea a fi altul decat cel care era. Si asta ma impingea spre el. Franchetea cu care trata lucrurile. Vocea striga neincetat:” Daca nu pleci,exista posibilitatea sa te pierzi pe drumul asta.Si nu vei sti niciodata unde ai fi vrut sa mergi..vei fi uitat de tine si de ei ..de el.Trebuie sa pornesti acum,pentru ca acum simti asta.Nu ai voie sa te ratacesti..ratacirea e primul semn ca nu vei mai fi tu vreodata.trebuie sa ramai inradacinata in tine.” Dar eu inca nu voiam sa plec.Asteptam finalul, ca o impatimita a jocurilor de noroc.

“. Mintea ta e abstracta.Mintea ta  isi face loc afara si vrea sa se piarda in lume.”     imi repeta vocea..        Dar eu exact asta voiam.Sa-mi pierd ratiunea, sa nu ma mai aud, sa nu ma mai simt blocata. Era ca si cum  somnul cu ochii deschisi, toropeala de dupa amiaza de vara si caderea linistita in gol, s-ar fi contopit intr-o singura senzatie.

Ziua cand mi-a spus ca pleaca si ca-mi doreste ce este mai bun, m-a facut sa realizez cat de adevarat fusese totul.Nu accepti adevarul pana cand nu este rostit cu voce tare de cineva.Atunci capata relief.Atunci ti se asaza in minte ca o piesa de puzzle ce pana atunci lipsise.Totul fusese adevarat, real:vocea, lucrurile pe care mi le spusese, el. I-as fi strigat din urma:” M-ai lasat asa, secatuita.M-ai lasat ca pe o cutie goala,in care bate vantul.In mine bat intrebarile. Si dor asa de tare pentru ca n-am raspunsuri care sa te gaseasca vinovat pe tine sau sa ma faca sa ma simt mai bine. Din contra,eu sunt vinovata.Eu eram menita sa prevad ce va fi.. Dar am ales sa inchid ochii.Pentru ca era mult mai bine sa mi-i inchid ca sa te vad doar pe tine. Dar cum nimic nu dureaza si timpul e marsav, tu mi-ai dat drumul.Iar eu am cazut.Si mi-am deschis ochii, doar ca sa vad ca tu nu mai esti.

 Tu nu te uiti in urma.As fi vrut sa te mai privesc in ochi, sa imi mai zdruncini lumea o data, dar stiam ca asa ceva nu va mai fi.Pentru ca tu cand pleci, nu regreti nimic. Eu sunt cea care ramane uitandu-se in jur.Eu sunt cea care asteapta.Eu sunt cea care are nevoie.

De ce? Nu stiu. Sunt confuza.Am nevoie de mainile tale care vorbesc despre mintea ta, am nevoie de ochii tai care tradeaza farame de sentimente,  de obrazul tau parfumat, pe care am lasat dare de cuvinte pe care nu ti le-as fi rostit niciodata. Am nevoia de forta ta!”. Dar cu ce drept?                     

                                                               

True to ourselves

I’ll tell you what I think about outcasts.Because I am a bit of an outcast myself. So,this will be an opinion from the inside. And  you want to have a bigger perspective, don’t you? In order to have it,  you need to know what is going in there.

First of all, if you look in the dictionary, you will find many terms which are meant to define  an outcast.  Many, which  I consider to be wrong, except  from one: wanderer.  This is one beautiful word . Touches me to the core of my being. It carries so many stories, of people who have chosen to live their life the way  they do. They are not "rejected or excluded from a social group" , "vagabonds" , they just don’t belong to something specific. And they don’t want to. Because if you take this away from them, their wanderings, you take everything they are and they have.

Secondly, not all of them are bad, evil, as they want us to believe. Evil is relative. You can never be good or evil to the point of no returning. Our hearts work like a compass. You look for north, it will show you where the north is. You look for the south, it will show you which road gets you there. In any case, we decide what to do. Most of the time, we fill our hearts with evil, BECAUSE  we are confused and doing bad it’s the easiest way of not getting hurt.  .

 Also, confusion  can come in many shapes. Another one could be a far too sensitive soul. And if one does not know how to control destructive emotions, they will lead him/her to a dangerous path which will only harm the person who puts  willingly his/her foot on it.

I’ve met people proud of being outcasts, getting the best out of their true nature, living fearlessly and happy. And I’ve also seen the dark side. People who can't make peace with who they are, afraid of what others would think about them, scared of being left out, the sensitive souls, as I  called them before . I think you can never be left out, abandoned, forgotten, (you choose, reader) if YOU truly believe you deserve the life your soul demands it. But, if you have doubts, confusion will find its way to you. And then sadness. And then remorse. And the black list can continue. But  not here.

Here, I’m trying to point out something, which is this: an outcast will be unhappy only by choice. An outcast is a free bird, in fact, and I like to think of’free birds  as creatures who can  never be caught . And if you manage to never get caught and wander from place to place, like your soul asks you to, then you must be happy
.I hope you are.

Special thanks for encouragements to Co and sister. ^^

"Games people play"

  Ma gandeam deunazi ca nu voi putea vreodata sa vorbesc strict despre povestea mea, fara a include si povestile celor care mi-au influentat-o.

  Pentru ca, suntem legati iremediabil unii de altii. Nu putem exista separat. Daca s-ar putea acest lucru, nu ar mai fi nimic de povestit.  Vietile noastre ar fi precum niste carcase goale, umblatoare, inchise ermetic, pentru ca nici macar un cuvant sau vreo emotie sa patrunda.  Astfel, ar disparea orice notiune despre bine, rau, bucurie ori nefericire. Nu poti defini ceva ce nu ai simtit. Si clar nu poti simti daca nu exista ceva ori cineva la care sa te raportezi

  Ne invatam sa traim, privindu-ne, fiind aproape unii de altii. Suntem cand invatatori, cand elevi. Rolurile sar asa repede de la unul la altul, incat am uitat ca le mai jucam.  Dar piesa este nesfarsita, deci in continua derulare.  Povestea mea se tese impreuna cu cele ale zecilor de oameni care mi-au iesit in cale.

Pasind doar in viata cuiva, lasam urme. Suntem asadar, responsabili unul pentru altul, nu doar pentru noi insine. Rautatea pe care, suntem in stare s-o infingem unii in altii, nu are limite, cum nu are nici intelegerea de care putem da dovada. Si cu toate ca ambele presupun acelasi efort, au rezultate diferite. Iar asta ridica o alta intrebare: de ce sa nu o alegem pe cea din urma in defavoarea primei? 

  Daca tot avem puterea  de a schimba cursul unei vieti, de ce sa nu lasam amintiri frumoase in urma noastra, asa cum, ne-am dori pentru noi, cu siguranta.

  

GPS-uri, tinerete si alte cele

Scopul scrisului, este de a comunica. Uneori cu tine, ca sa iti dai seama ce se petrece dincolo de noianul de ganduri care te inconjoara, alteori, cu cei care isi rezerva cateva minute, ca sa-ti asculte cuvintele. Desi nu credem, comunicam mult, citindu-ne unii pe altii. Problema pe care o intampinam insa, in  aceasta epoca a tehnologiei , nu sta in lipsa de comunicare, asa cum zic multi, ci in capacitatea sau incapacitatea noastra de a intelege atat cuvantul verbalizat cat si cel scris.

Asta nu inseamna, totusi, ca ar trebui sa ne oprim din a ne vorbi. Din contra, ar trebui sa continuam, cu si mai mult drag pentru cuvinte, caci ele ne salveaza de cele mai multe ori. Tind sa cred ca pot fi cea mai buna unealta de care ne putem folosi.

Oricat vrem sa traim cu ideea ca instinctele primeaza, in cele din urma totul se rezuma la vorbe. Si de cele mai multe ori, la cele pe care nu le-ai spus. In nici un fel.

Suntem ceea ce ni se intampla. Si asupra a ceea ce ni se intampla putem interveni sau nu. Diferenta majora dintre cele doua alegeri, care ne stau atat de la indemana,  incat uneori uitam, o facem NOI.

Asadar, daca exista ceva ce nu ne place, ceva ce consideram nepotrivit in viata noastra, putem spune. Tare. Raspicat.  Este un dar primit cand am venit in lumea aceasta, si anume acela de a putea hotari cum traim si mai important CE traim.

Studentia este o etapa care-si pune amprenta pe tine, fara sa-ti dai seama. Bine ar fi, ca in timp ce-si pune amprenta, sa duci o viata frumoasa, imbogatita cu tot ce te defineste pe tine.

Am luat hotarirea, cu ceva timp in urma sa fac asta. Sa-mi duc viata asa cum consider ca ar trebui sa fie. Nu reusesc intotdeauna sa-mi urmez propriul sfat, dar stiu mereu  ca trebuie sa ma intorc la el si sa-mi reconfigurez traseul.

Asta fac acum. Il reconfigurez. Imi trasez iar o harta a pasiunilor, aspiratiilor si nevoilor mele . Daca e ceva ce sta in calea lor, ma pun pe facut curatenie. Din cand in cand e bine sa stergi praful, nu?

Locuiesc intr-un oras unde oamenilor, studenti sau nu(dar in principal studenti) le face placere sa epateze. Doamne, fereste, n-am nimic cu epatarea, toti o practicam din cand in cand. Nu ma deranjeaza de fel ca o intalnesc cam des. Nu ma deranjeaza  nici sa stiu ca majoritatea fatucilor care defileaza pe 15 centimetri, clatinandu-se  gratios si fluturandu-si  firele de par ca in reclama de la Wash&Go, in cluburile prin care mai dau cate-o raita, mananca margarina acasa ( if you know what I mean). Probabil n-as da nicio raita, de n-ar fi prietenele mele, pe care le ador, caci sunt minunate.  Ma deranjeaza cand ma invadeaza pe mine, cand ma simt constransa de imprejurari.  Imi vine in minte o replica a lui Drew Barrymore, intr-un interviu: “I don’t have what it takes to be a diva”. Well, neither do I, thank you ,Drew.

Sunt inconjurata de prieteni diversi. Si diversitatea este ceva ce am dorit mereu sa am. Asa se face ca, unele din prietenele mele, arata precum divele adevarate si zau ca ar putea matura pe jos, cu fatucile de mai sus, de n-ar exista indiferenta.  Dar ca sa revenim la oile noastre, epatarea aceasta pe care ele n-o sesizeaza sau care nu le deranjeaza,  mie imi da migrene. Migrene tratate cu licori magice, gasite in meniu.  

  Imi place lejeritatea, imi place naturaletea, imi plac blugii si tricourile, imi place studentia clasica, in general. Da, este recomandat sa privesti din mai multe perspective. Doar asa afli din ce aluat esti facut. Daca privesti dintr-un singur unghi, nu vei afla nimic. Ce e prea mult...e prea mult. Este ca si cum in locul invatatoarei, esti tu cel care te pedepesesti  si  decizi sa stai la colt. 

De aceea, locurile astea ma limiteaza. Este un mediu restrans acolo, orice s-ar spune.  Si vad cam multi oameni in varsta. No offence, voi ajunge si eu sa calc acel prag, dar mai este pana atunci si mi-ar placea sa nu mi se aminteasca asa des de asta. Motiv pentru care, vreau sa ma bucur de darul primit si sa aleg sa iau o pauza de la toate acestea. GPS-ul meu interior este putin dezorientat, dar o data pozitionat in directia potrivita, stiu sigur ca va gasi drumul. 

In rest toate-s bune si frumoase!  Cu riscul de a-mi fi aruncate pietre, oua si ce mai pofteste lumea pe blog,  o  sa trantesc un citat,  al carui autor este un binecunoscut si discutat blogger, citat care mie mi-a placut tare mult: "Tineretea este o sansa. Si toata lumea stie ca sansele ratate nu se mai intorc"

Egali,înainte de toate

"common souls pay with what they do; 

nobler souls with that which they are"

  Suntem egali în ceea ce priveşte drepturile ce ni s-au dat de la naştere: să ne afirmăm, să visăm, să ne îndeplinim visele, să greşim,  să ne reparăm greşelile, să primim o a doua şansă.

  Avem dreptul să vrem ori să nu vrem ceva. Suntem egali  indiferent ce sau pe cine alegem să iubim. Indiferent de pe urma cărei profesii provin  banii cu care ne construim casa, cu care ne plătim impozitele, chiriile, mâncarea, distracţiile, băutura în care, conştient sau nu, ne înecăm amarul, ţigările care ne păcălesc că timpul trece mai repede, când aşteptăm

  Suntem egali. Nu există nimeni care să poată contesta asta. Există cei care încearcă. Pentru că avem voie să încercăm orice. Ironic, egalitatea şi drepturile cu care vine,  pot fi astfel măsluite, încât  să ni se întoarcă împotrivă.

  Aşadar, puterea devine un etalon pentru ierarhizare. Puterea în toate formele sale, începând cu banii şi terminând cu funcţiile mari de conducere. Pentru că puterea este cea care PARE, doar PARE, să ne conducă mai eficient vieţile. Şi este suficient să PARĂ pentru ca noi să fim convinşi. “Aparenţele sunt totul”, citisem undeva.  Aşa că,  pentru a ne creşte puterea, uneori “călcăm peste cadavre”. Cine nu a auzit vorba aceasta, minte . Sau nu s-a confruntat vreodată cu o situaţie care să o necesite .  “Călcând peste cadavre”,   ne ridicăm pe noi înşine pe ceea ce credem că este un piedestal, când de fapt, nu sunt decât  visele decedate ale unui seamăn al nostru.

  Suntem mai puternici dacă buzunarele ne sunt mai pline de bancnote, , suntem mai puternici dacă am vizitat Y număr de ţări şi astfel avem în sfârşit cu ce ne mândri, suntem mai puternici dacă am făcut publică mobila din sufragerie şi “Ha, să crape Z de ciudă, e mai cu moţ a mea!”, suntem mai puternici, mai buni, mai interesanţi, dacă alegem să nu avem un set de valori , real. Suntem oare? În ochii multora care trăiesc aşa, e posibil.  Tindem să ne aliem cu cei care rezonează cu noi.  Dar suntem oare mai umani? Cuvântul acesta mi-a fost teamă să-l folosesc, pentru că semnifică atât de multe şi sună atât de dramatic, dar adevărul este, că un alt cuvânt care să ne descrie pe noi, oamenii,  nu am găsit.  Şi nu pentru că nu am căutat îndeajuns de bine ci pentru că nu există un altul.  Iar dacă pe toţi ne caracterizează un simplu cuvânt, asta nu poate însemna decât un lucru: că suntem egali, înainte de orice.

  Sunt poveşti ale unor oameni, pe care îi vedem şi cu care vorbim zilnic,  despre care nu aflăm fie niciodată, fie foarte târziu. Poveşti care seamănă cu basmele, poveşti înfricoşător de ireale, dar care s-au încheiat cu ei biruind.

  Sunt oameni care înca nu au o poveste pe care s-o spună sau din contră, să o ascundă. Dar trăiesc pentru a-şi construi una.. Sunt oameni care există ca să apară în viaţa altora şi s-o schimbe. Daca în bine sau în rău, asta depinde de cel a cărui viaţă a fost aleasă. Sunt oameni care tac şi sunt oameni care vorbesc Şi mai sunt  acei oameni a căror voce n-o auzi, care par să tacă dar care-şi lasă mâinile nu doar să rostească cuvinte ci să strige, tare şi răspicat, tot ce tu nu aveai curajul să şoptesti, măcar. Toate acestea ne fac umani şi implicit egali.

  Diferenţele, sunt o iluzie, le inventăm, în lipsa poveştilor. 

Cap sau pajură?

Sunt mai nostalgică de fel.  N-am înţeles vreodată de ce.

Poate a început când m-am mutat în altă casă. Mult timp nu m-am putut obişnui cu noul loc. Mult timp am tânjit după ce avusesem. Stăteam pe un balcon minunat, în faţa mea munţi, stoluri de păsări, soare cât poţi cuprinde cu vederea  şi nu mă puteam gândi decât la cât îmi era de dor de vechea casă.   Continui să am, printre multe alte proaste obiceiuri, pe acela de a nu aprecia îndeajuns, ceea ce este bun, în viaţa mea .

Mi-e dor mereu de ceva ce am avut(motiv pentru care îmi prelungesc bucuriile, folosindu-mă de diverşi “adjuvanţi”) . Good things really DO come to an end  şi de aceea  îmi place să amîn finalurile. Dacă am posibilitatea.  Totodată, am nevoie in permanenţă de lucruri noi, pe care le caut uneori, cu înflacararea unui dependent.  E o contradicţie aici, de care voi fi mereu conştientă(din păcate)  şi asupra căreia nu pot face nimic. 

Era o vreme când voiam să mă pretind o  mică Freud şi să mă analizez, să scotocesc prin propria-mi minte, să  “aranjez”  haosul. Ca orice mic explorator, la început,  nu am avut parte de prea multe  descoperiri. Mai târziu, s-a produs  aşa-zisa iluminare în urma căreia am înteles  nu doar că această muncă nu va fi temporară, precum un test cu care termini după ce-l faci, ci  şi  că vreau să trăiesc la suprafaţă.

Aşa că, am abandonat “proiectul” şi am decis să mă ocup de alte tipuri de puzzle-uri, ale căror piese nu-mi aparţin doar mie. E mai frumoasă o imagine panoramică, ce-i drept. 

Sunt ambele feţe ale monedei şi rămân astfel, pentru că baza temeliei mele este tocmai suma de contradicţii, din care sunt făcută. Nostalgia îsi va mai face veacul şi eu nu o voi stingheri deloc pentru că voi şti că  în secunda în care va disparea, eu voi înainta spre următorul loc care îmi va lipsi când nu-mi va mai aparţine. E un cerc vicios tot acest spectacol al întoarcerii monedei. Dar este singurul pe care îl aleg de bunăvoie. 

Am visat că am intrat la puşcărie

Am visat că am intrat la puşcarie.

Probabil meritam,

Prea multe mintea-mi produce.

 Chiar ar trebui să fie ilegal

Să laşi fără suflare

Un  gând,

Să îl ascunzi,

Ca pe-un cadavru,

 În  ungherul cel mai întunecat,

 Să-l cauţi seară de seară,

Aşa cum ucigaşii se întorc la locul faptei.

Să-l cauţi, să te asiguri că e ţeapăn.

L-ai gâtuit atâta timp,

ar trebui să fie.

Şi totuşi, îl auzi,

Te strigă tare şi răspicat

Din ungherul acela în care l-ai abandonat.

Nu vreau să aflu

Ce are Freud de zis,

Despre vise, despre ce ascund ele,

Comit fărădelegi cu mintea

Şi mi-e frică de pedepse.

Am visat că am intrat la puşcărie,

Cu oameni muţi

La fel ca mine,

Că mă plimbam pe holuri goale,

Cu pereţi şi pardoseli albe,

Că am văzut nebunia apropiindu-se

De gratiile de la fereastra,

Prin care, copaci vestejiti,

Se legănau, înainte şi-napoi

Şi m-am înfiorat.

Că am auzit vorbele tuturor,

Ţâşnind din tavanul înceţoşat,

Şi n-am putut ţipa de spaimă.

Că în clipa când m-am gândit la evadare,

Am fost mai liberă,

Unui gând nou avea să-i fie luată viaţa.

Am visat că am intrat la puşcărie,

Şi  înainte să concep un plan

Să fug de-acolo,

M-am trezit,

Ironic,

Printre aşternuturi albe.

Facebook- marele promoter al poveştilor de dragoste fără de sfârşit

	Contrar  titlului, articolul nu are deloc o tentă negativă. Realitatea nu e negativă, nu e fie albă fie neagră: e gri. Și ca orice gri care se respectă, uneori se va decolora puţintel, dar suficient cât să-ți doreşti să nu mai porţi bluza aceea de care nu te puteai dezlipi acum câteva luni; alteori vei deveni inventivă după  ce vei scoate dintre hainele negre ca tăciunele, și pantalonii, care undeva, cândva, fuseseră  gri;  acum pot fi foarte uşor confundaţi cu o pereche nouă, muuuuuuuuuuult mai închisă la culoare decât precedenţii. Griul care se respectă se adaptează, în concluzie.   Aşa și cu realitatea: ne adaptăm la noua modă deci suntem moderni și nu mai putem de mândrie datorită acestui lucru. Ne facem dedicaţii iubiţilor/consorţilor pe FB, căci doar acolo el/ ea va simți dragostea care izvorăşte din adâncul miilor de circuite și fire care ne transmit cuvintele fade, că un măr crescut  în seră și injectat cu chimicale.   Poveştile de dragoste nu se mai numesc astfel dacă nu sunt însoţite de publicitate: poze cât mai grăitoare ( o mănuță pe "peptul” lui "vânjos ”, un pupic clătinat, pe obrazul ei, pe care s-au mai aşezat alte mii de săruturi, poate imperfecte dar adevărate, înainte de a se da click pe instrumentul de imortalizat fericirea celor doi. )   Nu sunteţi în pas cu trendul, dacă vă ascundeţi în spatele cortinei. Ce, nu vă plac reflectoarele, aclamaţiile, felicitările?    Într-adevăr, acest articol va fi răutăcios, dacă mulți "pacifisti” îndrăgostiţi se vor simți ofensaţi și pregătiţi să deschidă gura și să arunce injurii. Într-adevăr, cine-a scris aceste "baliverne” , categoric nu are habar despre cât de pură și de nestăvilit este dragostea  ce și-o poartă aceşti  tineri nevinovaţi, dependenţi doar de reclame, de aprobare.Dacă Heathcliff și Cathy aveau fiecare câte un profil pe reţeaua asta (minunată în alte situaţii) de socializare,  Emily Bronte nu ar mai fi avut despre ce să scrie. În cazul lui Flaubert, putem vorbi despre un sequel însă(mai slăbuţ, ca orice sequel,desigur), căci pe Emma Bovary ar fi avut în sfârşit cine s-o consoleze și nu și-ar mai fi curmat zilele.  Tot răul spre bine, nu-i aşa?   Dar cum spuneam, realitatea este gri. Și ştii, dacă cerul este cenuşiu și se anunță o ploaie zdravănă, nu te poţi bate cu vremea: ia-ți o umbrelă!

Poveste ca o confesiune

Gestul frangerii mainilor in momentele de disperare,  este cel mai sincer gest de neputinta al omului, in fata lucrurilor asupra carora nu are nicio forta. Este de asemenea vazut si ca un gest de slabiciune, pe care, de cele mai multe ori il mascam. 

 Nu vrem sa parem slabi, refuzam sa fim.

 Ultimele intamplari ma indeamna sa nu fiu de acord cu asta. Slabiciune e aceea de care nu esti constient. Boala care nu stii cum se numeste si din cauza careia mori putin cate putin.

 

Slaba am fost  cand mi-am spus ca nu voi fi o prada usoara pentru nimeni si m-am trezit incoltita, pentru ca nu fusesem atenta ..la mine. Vera, copil naiv, nu stii tu ca omul adaposteste si lupul rau intr-ansul?

Multe usi mi-au fost zavorite. Si m-am infuriat! M-am infuriat pentru ca mi s-au trantit usile in fata,  doar dupa ce mi s-a aratat ce era dincolo de ele.  La randu-mi, am zavorit usi. Drept pedeapsa. Dar nu m-am gandit pe cine pedepseam.

 M-am obisnuit atat de  mult cu zavoritul usilor, intr-atat, ca nu mai tin minte cand a fost ultima data cand am intrat pe una.

Slaba am fost cand am crezut ca de data asta focul ma va nimici pana voi cadea la pamant. Nu, a trecut iarasi pe langa mine, nu inainte de a-mi arunca o scanteie. Una singura!  Scanteie care ma arde in piept si ramane nevazuta.  Scanteie din cauza careia mainile-mi raman reci si goale, in timp ce pieptu-mi clocoteste si scoate numai fum.

Sunt slaba  pentru ca de fapt nu am spus nimic cu adevarat in tot ce am scris. Continui sa arunc valuri peste fiecare cuvant, caci stiu ca putini se sinchisesc sa le dea la o parte.  E o altfel de usa, pe care-o-ncui, as putea spune.

 

Toate acestea m-ar putea omori, dar acum stiu de ele.  Si poate, cine stie, usi se vor deschide si  maini se vor aprinde.