Povestea prăjiturii în straturi

When I'm not " dark and cloudy" "I'm happy and bubbly". Cuvintele lui Grey întocmai, dar întoarse pe dos. Pentru că, spre deosebire de ea, eu am două extreme. Am spus nu demult, că sunt ambele feţe ale monedei . Asta e faţa pe care cred că  toată lumea o place, care aruncă cu veselie în stânga şi-n dreapta.
Cea care a descoperit de curând, că o relaxează să gătească şi să prăjiturească. Un draaag membru al familiei, m-a întrebat acum câţiva ani, dacă am vreun hobby. Sigură şi ţâfnoasă, cum eram atunci, i-am răspuns ferm că "Da". "Care?", m-a întrebat el. " Păi ştii. Să scriu." . " Acela nu este tocmai  un hobby, Vera. Un hobby trebuie să te relaxeze, să te ajute să nu te mai gândeşti la probleme. Eu când meşteream chestii la calculator, mă relaxam. Nu mă mai gândeam la nimic altceva." . Mi-a dat puţin cu tifla în cap atunci, pentru că,  deşi amatoare cum încă sunt, consideram că scrisul este hobby-ul meu, o chestie la care chiar mă pricep. Found out it wasn't.  Pentru că nu încetam să mă gândesc la tot ce îmi apăsa sufletul, la tot ca mă încărca. Scrisul mă ajuta şi mă ajută să pun pe hârtie toate emoţiile, toate întâmplările pe care nu vreau să le pierd, toate poveştile care m-au făcut ce sunt astăzi. Nu ştiu dacă îl pot numi terapie, deşi are uneori acest rol. Nu îl pot numi nici hobby 100%, după cum am constatat mai sus. Nici profesie , pentru că viitorul are rezervată pentru mine o alta. E un mod de a trăi. Nu mă imaginez nemaiscriind nimic niciodată. Aş înceta să mai fiu eu, dacă s-ar petrece asta.
Un hobby se poate schimba cu un altul, permiţându-ne astfel, să aflăm câte ceva despre noi. Un mod de viaţă rămâne(dacă este unul benefic iar al meu este)
Ce-am aflat eu apucându-mă de gătit? Că am răbdare. Undeva ascunsă, neştiută nici de mine, zăcea răbdarea mea. Aş fi trăncănit în continuare  că răbdarea nu este unul din punctele mele forte, dacă nu aş fi descoperit-o tocând nişte ciupercuţe care aveau să facă o "mică petrecere" cu pastele şi sosul de tomate. Ce-am mai aflat? Că îmi trece orice supărare când gătesc. Îmi amintesc şi acum, că fusese o zi dintr-acelea când îţi tună şi îţi fulgeră pe deasupra capului în timp ce toţi se bucură de vreme însorită. Ştiu că m-am oprit din a toca frenetic ciupercuţele şi m-am bucurat pentru o clipă şi eu, de vremea însorită, care apăruse în sfârşit şi la mine. Apoi m-am pus iar pe treabă.
Recunosc, îmi place mai mult să fac de mâncare. Probabil pentru că iubesc condimentele . Le folosesc din belşug şi cred că-mi sticlesc ochii când le amestec în ce le-am pus. Pentru că stiu deja ce gust grozav vor da mâncării şi cu câtă poftă voi înfulecă. Vreau să placă şi prietenilor, desigur. M-am bucurat nespus când am făcut prima mea salată de vinete, pentru care prietenele au avut cuvinte de laudă. E plăcut să dăruiesc, oricât de clişeic sună(un cuvânt pe care sorămea îl detestă).

Dar, oricât de mult mă dau în vânt după feluri de mâncare, mi-am dat seama că ar trebui să ştiu să fac şi nişte deserturi. Nu de alta, dar de când "prăjitureşte" sora mea şi postează poze cu dulciurile, mi se face poftă de cel mult 5 ori pe săptămână . Aşa că, hell, no more suffering! I'm going to do my own stuff, ca să nu mai salivez în faţa monitorului, până îmi trimite ea, cu autobuzul, ceva .
Prăjitura din poza a apărut din 4 motive:
1. Cel pe care l-am spus mai sus.
2. Dintr-un pariu cu propria persoană( Iulia va râde la asta) "It's not a challenge if you know you can do it" ( X Men First Class are drepturi de autor asupra citatului care face parte din cele pe care mi le repet când dau de greu)
3. Am vrut să-mi extind aria de expertiză .
4. Voiam să fac ceva frumos pentru prietenaşi.

Aşadar, am făcut o listă şi am pornit la drum cu Ina, care a fost ajutor de cofetar. E minunată la decoratul cu frişcă, presimt că o sa mai am nevoie de ea ^^.
Găsisem în urmă cu o săptămână o reţetă de prăjitură în 3 straturi, dintre care unul conţinea brânză dulce. Cum iubesc cheesecake-urile, nici n-am mai stat pe gânduri şi am salvat reţeta.
Mi-am procurat cele necesare de la Auchan( Gotta love Auchan, right? Are tot ce-ţi trebuie. Cel puţin, eu am găsit ce-mi trebuia) şi ajunsă acasă m-am apucat de prăjitură.
Tot ce-am folosit la ea a fost unt, budincă de ciocolată, lapte, biscuiţi, brânză şi frişcă. Fără coacere, ce poate fi mai simplu?

În câteva cuvinte, reţeta sună cam aşa: zdrobeşti bine biscuiţii, îi pui în tava de prăjitură, torni untul topit peste ei, presezi cu o lingură, baţi frişca şi o împarţi în două, o parte o amesteci cu brânză şi o aşezi peste biscuiţi, pui praful de budincă cu lăpticul, pe foc, amesteci să se închege si apoi laşi să se răcească, torni budinca peste stratul de brânză, apoi ornezi cu cealaltă cantitate de frişcă rămasă. Et voila! Dacă ţi se pare că tot nu e suficient, cum mi s-a părut şi mie, decorezi frişca  cu nişte ciocolată, după cum se vede şi în poză.
M-am simţit tare împlinită când am văzut ce ieşise din mănuţele mele. Şi mai împlinită când au gustat-o prietenele( a mai rămas ceva şi pentru cele care nu au putut ajunge :D )
Ştiu că nu e tocmai sănătos să mănânci aşa mult dulce( nici pentru dinţisşri nici pentru organism) şi chiar mi-ar plăcea să încerc ceva mai raw vegan, bio(o nouă provocare pe listă) . Dar, pentru început, a fost ok şi toată lumea a plecat din bucătărie cu zâmbetul pe faţă. În viitor, o sa învăţ să fac budincă de casă, să pot înlocui praful, care deşi  m-a salvat de această primă dată cu toţii ştim că este dăunător.
Dacă cine citeşte acest articol, doreşte reţeta originală, aici sunt cantităţile ingredientelor. Sunt o hoaţă de reţete şi nu o să neg niciodată asta . Nu am să mint spunând că le-am inventat eu ci am să mulţumesc că există aceste site-uri care mă inspiră.
Poftă bună cui a citit şi se pregăteşte să prăjiturească şi îmbrătţsări calde celor care au mâncat-o pe a mea şi le-a placut .

Prin fum, miros de cafele şi muzică în surdină, plutesc cuvinte

Mă gândeam zilele trecute, la un citat pe care îl păstrez în minte de vreo 4 ani. În principal, pentru că în ultima  vreme, respectiv, ultimele 3 luni. am avut parte de o avalanşă de sentimente. Am spus mereu că prefer orice sentiment în locul nimicului şi nu mi-am schimbat părerea. Nimicul mă omoară lent şi eu vreau să trăiesc. Orice emoţie, fie ea şi negativă, mă împinge spre străfundurile sufletului meu. îmi arată tot ce oglinda în care mă privesc şi în care nu mă recunosc deseori, nu poate să-mi arate.
Citatul sună cam aşa:"  None of us really changes over time. We just become more fully what we are."
De fiecare dată când mi se pare că trecutul ar fi putut fi diferit, mai bun, poate,  îmi repet cuvintele de mai sus. Îmi repet că tot ceea ce mi s-a întâmplat m-a adus mai aproape de ceea ce am fost dintotdeauna.
Nu aş fi putut avea o altă viaţă, având aceleaşi premise de la care am pornit. Ele mi-au călăuzit paşii spre ceea ce, la momentul actual, am.
 Lucrurile pentru care ceilalţi m-au compătimit şi pe care le-au considerat rele, " nenorocirile" (un cuvânt pe care l-am detestat mereu), pentru mine nu au fost decât alte frânturi din viaţă, în care se adunaseră, ce-i drept, mai multe lecţii decât am putut înţelege atunci. Timpul însă, ne poate fi şi aliat .
Oamenii care cred că ar fi putut avea o viaţă mai bună şi mai frumoasă, nu pot accepta că lecţiile vieţii, vin  şi în forme mai puţin atractive.Afirm asta cu tărie, pentru că, pentru un timp şi eu am gândit ca ei. Până mi-am dat seama că sunt singura care poate făuri fericirea şi liniştea, după care sufletul meu tânjeşte .
Nu primim drept cadou  viaţa pe care ne dorim să o trăim ci ne-o construim. Indiferent ce apare în drum. Indiferent sub ce val am fost ţintuiţi, lăsaţi fără suflare. Sunt mai presus de valuri. Mi s-au dat mâini în care să mă sprijin şi cu care să lupt, picioare cu care să lovesc sau să alerg, voce cu care să ţip.
Frica m-a paralizat mulţi ani dar chiar dacă am alungat-o, nu o urăsc. Nu aş fi fost eu , de nu ar fi făcut parte din mine. Să regreţi ceea ce a contribuit la formarea ta, înseamnă să te renegi. Sunt conştientă de faptul că unii mi-ar spune că probabil vorbesc în dodii, că aş fi trăit mai bine dacă aş fi fost sănătoasă tun, dacă  inima care-mi bate în piept nu ar fi la fel de ruginită ca una de 50 de ani, dacă picioarele mi-ar prinde şi viteze mai mari, dacă nu aş obosi aşa repede, dacă nimeni nu ar fi încercat să mi răpească ceva, dacă nu aş fi fost forţată să mă adaptez unei situaţii la care nicio fată sau femeie, nu visează. Probabil că, parţial, ar avea dreptate. Aş fi trăit mai bine. Dar dacă toate acestea nu ar fi avut loc, aş fi ajuns mai greu la aceste concluzii sau poate nu aş fi ajuns niciodată. Aş fi fost o altă persoană, iar eu nu vreau să fiu altcineva, ci tot eu, dar o variantă îmbunătăţită.
Cât despre aceste extreme, de bine şi de rău, eu le văd ca fiind relative. Am hotărât să le văd aşa, pentru că am înţeles ca TOTUL se întâmplă, pur şi simplu. Nu pentru că "aşa a fost scris" sau pentru că au intervenit nişte forţe supranaturale întunecate. Îmi plac basmele, dar nu cred în ele.
Ce contează este ce decidem să facem cu piesele de puzzle care, vrem nu vrem, ne alcătuiesc. Cele mai bune romane nu sunt cele care ne înfăţişează vieţi perfecte, ci acelea în care binele şi răul ( cele două cuvinte m-au dus cu gândul la o melodioară frumoasă) devin noţiuni  pe care personajul principal le îmbină, nu le separă.

Vreau să cuprind totul şi nu pot face asta decât dacă sunt mai mult astăzi decât ieri. Nu sunt deci,  auto suficientă dar nici nu-mi plâng de milă. Refuz să îmi pun dorinţele în mâinile unui Dumnezeu aka Budha, aka Allah( sau orice alt nume ar avea entitatea care ne-a creat) a cărui  unică datorie este de a veghea asupra noastră. Dacă pot să îmi conduc viaţa, atunci asta voi face, pentru simplul motiv ca îmi pot fi stăpână. Din secunda în care ţi-ai refuzat cu bună ştiinţă un drept, ai renunţat la propria persoană. Iar eu nu renunţ la mine, pentru că EU sunt tot ce voi avea vreodată.

Another kind of "new year's resolution"

Nu exista lipsa greselii. E un vis si nu va deveni niciodata realitate. Asa suntem noi conceputi. Sa gresim, ca sa invatam. Sau sa gresim si sa invete altii din povestea noastra. Gresim din teama, din nestiinta sau chiar premeditat.  Ziua in care toate actiunile noastre  vor sfarsi prin a avea cele mai pozitive rezultate, este o zi indepartata si va fi ziua in care  vom inceta a mai fi oameni. Vreau rezultate pozitive dar nu vreau sa-mi pierd umanitatea.

Lucrurile trebuie sa mearga spre mai bine, mi-a zis cineva. Dar ca sa mearga spre bine, trebuie sa mearga mai intai prost. Nu tragi concluziile dintr-o viata ideala, utopica. Una care urmeaza un curs lin, lipsit de piedici si de greseli.

Sunt greseli care m-au facut sa le regret , sa-mi doresc o a doua sansa pe care nu am mai primit-o si sa inteleg ca unele ocazii, le prinzi cand iti zboara deasupra ochilor dar  sunt si  greseli care mi-au ghidat drumul spre oameni, pe care nu i-as fi intalnit altfel. Am pierdut si am primit ceva la schimb, insa, de fiecare data.  De cele mai multe ori am primit lectii. De mai putine ori,  dar avand aceeasi valoare, am intalnit persoane care m-au inspirit,  m-au ajutat sa-mi gasesc drumul  si  m-au incurajat sa ma dezvolt asa cum aveam nevoie, sa cresc, pe scurt.

Am  aproape 22 de ani si acum aflu cum se invarte lumea. Acum aflu, ca fiecare are directia sa, care mereu va fi deviata, intr-un fel sau altul. De circumstante, de noi insine. E in firea noastra sa ne abatem de la propria cale, uneori . Iar asta o putem face si stand pe loc, stagnand. Nu poti ajunge nicaieri, daca nu te mobilizezi.  Asadar, greseala nu e doar riscul prostesc, ci si teama de a face urmatorul pas. Dar nu putem opri acest ciclu, al propriei noastre deveniri. E la fel de firesc precum timpul care ne este pus la dispozitie, fiecaruia si care trece cu sau fara voia noastra.

As minti daca as spune ca regret tot ce nu a iesit asa cum planuisem la inceput. Ar insemna sa neg existenta legii compensatiei, care m-a rasplatit de fiecare data cu ceva, cat de marunt . Nu regret decat invataturile pe care le-am refuzat multa vreme a le primi. M-ar fi costat mai putin, daca as fi ales sa procedez diferit, adica in favoarea mea.  Sunt omul care a continuat sa se auto-saboteze,  pentru ca era curios daca lucrurile vor decurge diferit, urmatoarea data. Ambitie copilareasca, probabil si putina nebunie, ca cea de care vorbea Einstein : Insanity: doing the same thing over and over again and expecting different results.

Dar parerile de rau nu trebuie sa inlocuiasca o viata traita din plin. Ele trebuie sa se incheie cu o concluzie, de preferat una care sa ne aduca noua foloase, pe viitor.

Asa cum am spus mai demult, nu imi doresc utopia. Deci, nu imi doresc sa duc o viata “fara pata”. Iubesc  povestile si nu am citit nici una in care personajele sa nu fie supuse greselilor. Imi doresc doar o minte limpede si o inima deschisa, pentru a fi mai ingaduitoare cu mine, a intelege mai bine lumea asta in care am venit si pentru a fi mai inteleapta. Atat.