Când eram mică, prin clasa a patra, obișnuiam să iau cu mine, în compartimentul exterior al ghiozdanului, o iconiță cu o sfântă despre care mama îmi spusese că imi va aduce noroc. Cântărea multișor, fiind acoperita cu sticlă și având rame metalice dar o purtam cu mine, pentru că eu credeam cu adevărat că mă va ajuta norocul acela de care imi vorbise. Puneam mâna pe ea și mă rugam ca de data aceea să fiu as la ora de matematică, să nu mai țipe nimeni la mine. Uneori părea că ma ascultă, alteori nu. Încrederea mea nu pierea niciodată. Haios ce multe lucruri te pot convinge când ești mic și încă nu ai văzut fața pământului . Cu timpul , crescând, ceva s-a rupt și s-a lipit înapoi sub o altă formă. Una a unui ușor cinism care era de așteptat, dacă privesc înapoi. Nu pot crede în lucruri pe care nu le pot atinge, nu le pot vedea. Singurul meu crez și sună redundant pentru ca am zis-o în repetate rânduri, este că traim conform unei rulete rusești, nu există merituoși si nemerituoși. Nu cred că te pedepsește cineva dacă ai gătit într-o duminică și nici că ți se scad puncte pe lista ălora buni dacă ai înjurat de cateva ori. Oricine ne-a creat, a făcut-o și cel mult ne urmăreste ca pe un joc de Sims, fără să actțoneze asupra noastră însă. Mă zgârie să aud expresia "așa e bine" când se vorbește despre a da ceva cuiva. Așa e bine unde? În fața cui? Sunt întrebări la care primesc mereu răspunsuri lipsite de noimă, motiv pentru care am încetat să mai intreb. Păstrez pentru mine uimirea care continuă să existe. Eu nu forțez pe nimeni să adotpte părerile mele dar sunt asaltată din toate direcțiile să le preiau pe ale altora. Întotdeauna însoțite de fraza " Așa e bine, treuie să crezi în ceva".
Dar eu cred în ceva. Cred că ne vom recicla spiritual, la fel ca toate lucrurile de pe Pământ, cred că binele și răul sunt două chestiuni care vor exista împreună, pentru a fi remarcate una datorită celeilalte și ca nu e obligatoriu să fie mereu direct proporționale. Cred în oameni și în capacittea lor de a-si face viața mai frumoasă unul altuia și este motivul pentru care îmi displace lipsa de inițiativă. Este atât de ușor doar să fii acolo. Nu cred că lucrurile se întâmplă cu un motiv, că unii ne întâlnim cu un motiv, că avem un traseu deja stabilit, că " Dumnezeu îți dă cât poți duce".
De aceea mă ajută ceea ce cred. Dacă aș urma cealaltă cale, m-aș intreba "De ce eu?" și m-aș vedea pedepsită. Personal, nu sunt de părere că am pentru ce să fiu pedepsită așa aspru, Și nu mi s-a părut că pot duce bolovanii care mi s-au pus în spinare. Îi duc pentru că nu am încotro și sunt furioasă din fire, nu mai vreau să dea nimeni cu mine de pământ.
Simt că o iau la vale ca un bulgăre, că mă rostogolesc amețitor pe o pantă descendentă, că îmi întind mâinile să mă prind de ceva să ma opresc să răsuflu, să mă uit in jur? Da, cu siguranță. E istovitoare această cădere in gol, asupra căreia singurul lucru pe care îl controlezi este gândul. Nu știi dacă să închizi ochii si să te lasi purtat în neant sau să îi ții deschiși și să încerci să te agăți de ceva. De aceea mă înfurii si lovesc în timp ce cad și uneori reușesc să ma opresc și văd câte ceva ce îmi place în jur.
Acela îmi este motorul, pedala de accelerație. Să pot privi. Unii oameni se roagă la cer. Eu îl privesc si îmi este de folos atât.
