Statea asezata pe un
nor albastru, pufos ca o papadie. Cine era? N-ar fi stiut sa spuna. Era frumoasa, dar nu in felul in care te
frapeaza o pereche de ochi, stralucitori ca un vitraliu prin care patrunde
soarele de dupa-amiaza. Nici printr-un trup, zvelt, cu miscari mladioase. Era frumoasa pentru ca era luminoasa, iar in
lumea noua in care ajunsese, era cea mai importanta calitate pe care cineva o
putea avea. Cei mai multi de acolo erau
doar colorati. Mai existau, desigur si aventurieri. Cei pe care nu ii puteai
vedea niciodata dar puteai fi sigur ca se afla pe langa tine,pentru ca simteai
adesea cate o mireasma de fructe ori miros de mare si alge.
Nimeni nu detinea nimic. Asa ca, nici ea, cand venise aici,
nu luase nimic . Nu pentru ca era interzis, ci pentru ca lucrurile materiale nu
aveau nici un folos in acest loc. Dispareau de indata ce paseai pragul Lumii
Noi. O data, o doamna, abia ajunsa pe noul taram, alerga zadarnic dupa palaria sa “ draga si
nepretuita”, care se evapora de indata
ce o atinse iar cu mainile dolofane si rozalii, ca doua hortensii proaspat
inflorite.
Daca Lumea aceasta Noua, putea fi comparata cu ceva, gara
era cea mai potrivita. Pentru ca toti asteptau
o calatorie. Insa fiecare calatorie era unica, pentru fiecare. Foarte
rar plecau cate doi sau trei impreuna. Asadar, puteai spune, ca ea, se afla
intr-o gara cu adevarat deosebita. Una in care iti plateai biletul de calatorie
cu amintiri si emotii din viata traita pe Pamant. Asa este. Tot ce exista aici,
era o lume a sufletelor . Vesele,
pesimiste, ganditoare, nastrusnice. Dar
nu vorbim despre o utopie. Aici nu era ceea ce oamenii numeau Rai , Paradis ori
Eden. Si cu siguranta nici Iad ori Infern. Oamenii pe Pamant, gaseau o placere
inexplicabila de a pune etichete semenilor lor, de a-i introduce in categorii
sociale pentru a-i aborda mai usor sau din contra, pentru a-i evita. Putini intelegeau ca in ciuda atator
diferente dintre ei, pot convietui, pentru ca in fond, imparteau acelasi pamant
de sub picioare, ii incalzea acelasi Soare si isi doreau toti aceleasi lucruri:
sa fie iubiti si sa iubeasca. Aici,
intalneai si sufletele pe care te-ai fi asteptat sa le gasesti in acel
inspaimantator Infern, sufletele ratacite.
Erau adunate laolalta si-ai fi crezut ca e ceva necurat la mijloc daca
nu ai fi aflat de la ceilalti ca ele insele se izolasera, de frica. Ce viata dusesera pe Pamant, doar ele puteau
sti. Daca isi curmasera viata sau o
luasera pe a altcuiva, asa-zisa pedeapsa
despre care se tot vorbea, era teama cu care veneau aici. Iar teama putea sa le
impiedice sa isi recapete amintirile de care aveau nevoie pentru a-si plati
calatoria.
Ea, din fericire, nu avea sa indure chinul de a lupta cu
teama, caci nu o avea. Si de ar fi trebuit sa il indure, nu ar fi
fost singura. Ratacitii primeau cel mai mare ajutor, pentru ca aveau cea mai
mare nevoie. Nu era o regula, nimeni nu
era obligat sa faca asta. Ceea ce indemna sufletele sa isi ofere sprijinul, era
solidaritatea. Cea care zace in fiecare, chiar si in viata pe Pamant. Orice
lume, orice viata, orice organism, este
suma ajutorului pe care si-l da siesi , cel pe care il primeste si cel pe care il pune la
dispozitia altcuiva . Totul este construit pe baza unui sistem
format din alte sute ori mii de subsisteme. Lumea Noua era un astfel de sistem,
insa unul care functiona mai bine decat oricare altul de pe Pamant.
Edith parasise Pamantul, tanara. Cand inchise ochii, nu se
simtise manioasa pe inevitabilul care se apropia cu pasi repezi de ea, ci
trista. Avea planuri pe care acum nu mai
putea sa si le indeplineasca. Cel mai mult o mahnea ca o data plecata, nu-si va aminti nimeni de ea. Nu facuse nimic
remarcabil in 25 de ani, traiti pe jumatate. Incet-incet, stia ca familia , prietenii,
aveau sa se gandessca din ce in ce mai putin la ea. Si nu ii invinovatea. Cand jelesti
pe cineva drag, nu indepartezi durerea. Inveti sa traiesti cu ea, pana ajunge
sa se cuibareasca in tine, sa devina una cu inima ta, cu aerul pe care il
respiri. Te poti obisnui cu ea intr-atat incat sa nu o mai consideri straina,
ci parte din fiinta ta. Abia atunci nu te mai gandesti la ea si de unde a
izvorat. Edith stia ca asa avea sa se
intample si cu cei apropiati ei. Regreta ca nu traise mai din plin si ca nu
lasa ceva semnificativ in urma sa. Ca
putini altii in situatia sa, nu se revolta. Impotriva cui s-ar fi putut ea
revolta? Nu era nimeni de vina. Oamenii cauta mereu pe cineva sa blameze, cand
se simt neputinciosi. Ei insa, ii era clar ca neajunsurile pe care le avea, si
le crease. Inainte sa rasufle pentru
ultima data, stranse puternic cearceaful
de pe ea, cu ambele maini, si cazu in ceea ce oamenii, pe Pamant, numesc Somnul
de Veci. Dar avea sa descopere, ca nici un somn nu dureaza o eternitate. Doar
viata, aceea nu se incheie niciodata.
Se trezi buimaca, fara vreo amintire a ceea ce se petrecuse
. Cobori de pe norul pe care statuse
comfortabil atata vreme si incepu sa se plimbe in lung si-n lat, vadit uimita
de ceea ce vedea in jurul sau. Era intampinata de forme, umplute cu fel de fel
de culori, precum tartele cu fructe, auzea
saluturi de la voci, care nu apartineau nici unui chip, dar care, bizar,
parfumau aerul o data cu fiecare cuvant pe care il rosteau.
