Cand m-am ciocnit de nebunie,
Nu am stiut ce este sau cine,
La fel cum treci pe strada,
Pe langa straini
Si nu-i bagi de seama.
Ne-am uitat,
Ce-i drept
Una in ochii celeilalte,
Prea mult pentru
Cat de straine ne eram
Si n-am constientizat,
Ca asa imbolnaveste ea.
Ca o Medusa, se uita
Adanc in tine
Si-ti paralizeaza ratiunea.
Si astfel ajungi acasa
Si parca nu mai esti intreg.
Si astfel simti nebunia cum hoinareste prin
Cotloanele cele mai ascunse
Ale mintii tale .
Dar nu-ti mai e straina,
Nu esti o gazda
pentru dansa.
Nu ai de unde sti,
S-ar putea foarte bine ca tu sa traiesti
In ea
Si viata ta de dinainte
Sa nu fi fost altceva decat,
Iluzia unei vieti normale,
Caci oamenii te imping
Sa te asemeni lor,
Nu vor sa se confrunte
Cu necunoscutul.
Oamenii nu privesc
Nebunia
In ochi.
Le e teama de ea
Esti si tu invatat sa te temi,
Sa traiesti in spaima
Spaima fata de ce?
Nu ti se spune.
Te gandesti doar la ce-i mai rau.
Pana o intalnesti,
Pana o privesti,
Fara spaima .
Pentru ca de fapt,
Voi va cunoasteti,
Pentru ca de fapt
Sunteti una si aceeasi,
Pentru ca in sangele tau,
Ea alearga tulburata
Si tu intr-ansa,
Asa de repede, asa de navalnic,
Incat nu va mai
deosebiti.
Si atunci descoperi, ca frica ti-a fost
Nejustificata,
Ca oamenilor le e de fapt frica de ei insisi,
Nu de o boala .
Sau poate ei sunt insasi boala,
De care, din fericire,
Tu te-ai lecuit.
Esti bine,
Te-ai insanatosit
Abia cand
Ai innebunit,
Pentru a doua oara
Dar iremediabil.
No comments:
Post a Comment