Nu ma pricep la titluri.

Unde ne tinem amintirile? Unii spun despre creier ca ar fi cel care stocheaza TOT ce se intampla in viata noastra. Tind sa nu fiu de acord cu asta si sa ii dau dreptate lui Keats: “touch has its memory”. Creierul uita sau poate uita multe.  Creierul isi impune sa stearga o informatie si…artificial sau nu…acea informatie nu ne mai ocupa mintea, din clipa in care i-am hotarit acea soarta.

Poti alege sa te gandesti la ceva sau nu.

Amintirile intiparite pe piele traiesc mereu. Ele nu mor, nu dorm, nu sunt puse pe hibernare. Poti doar sa le sedezi si aici depinde de fiecare cu ce le sedeaza. Si  cateodata, si sedate…induc reverberatii pana in strafundurile acelui lucrusor  mic, invizibil si suficient de puternic incat sa ne tina vii chiar si  cand pare sa se sparga ca sticla: da, chestia aia, pe care o numim suflet. Acolo se produc incendii de proportii si tot acolo poate sa fie mai frig decat in orice tara nordica…mai gol decat in orice desert.

Si totul din cauza stratului afurisit de epiderma, cu mecanism  de inregistrare  fara intrerupere. Mai ceva ca un reportofon.

Am o prietena care isi tine laptopul deschis in permanenta, de mai bine de o luna, pentru ca nu i s-ar mai deschide daca i-ar da shut down. Il pune pe locked, trage monitorul in jos si voila, a mai trecut o zi si laptopul a rezistat. Deisgur, e mereu incalzit si din pacate nu are un cooler, asa ca supraincalzirea e o problema cu care se confrunta de cand a aparut in peisaj.

Asa e si cu amintirile cu care mi-e incarcata pielea. Ramin treze. Pot sa inchid ochii, pot sa-mi blochez gandurile…dar functionez in continuare. Pentru ca ele stau mereu acolo la panda, gata sa ma ciupeasca si sa-mi spuna ca nu,nu visez, ci imi amintesc.  

Singura dilema este: Care bomba cu ceas e mai periculoasa: eu sau laptopul?