Gestul frangerii mainilor in momentele de disperare, este cel mai sincer gest de neputinta al omului, in fata lucrurilor asupra carora nu are nicio forta. Este de asemenea vazut si ca un gest de slabiciune, pe care, de cele mai multe ori il mascam.
Nu vrem sa parem
slabi, refuzam sa fim.
Ultimele intamplari ma indeamna sa nu fiu de acord cu asta. Slabiciune e aceea de care nu esti constient. Boala care nu stii cum se numeste si din cauza careia mori putin cate putin.
Multe usi mi-au fost zavorite. Si m-am infuriat! M-am infuriat pentru
ca mi s-au trantit usile in fata, doar dupa
ce mi s-a aratat ce era dincolo de ele. La randu-mi, am zavorit usi. Drept pedeapsa.
Dar nu m-am gandit pe cine pedepseam.
M-am obisnuit atat
de mult cu zavoritul usilor, intr-atat,
ca nu mai tin minte cand a fost ultima data cand am intrat pe una.
Slaba am fost cand am crezut ca de data asta focul ma va
nimici pana voi cadea la pamant. Nu, a trecut iarasi pe langa mine, nu inainte
de a-mi arunca o scanteie. Una singura!
Scanteie care ma arde in piept si ramane nevazuta. Scanteie din cauza careia mainile-mi raman
reci si goale, in timp ce pieptu-mi clocoteste si scoate numai fum.
Sunt slaba pentru ca
de fapt nu am spus nimic cu adevarat in tot ce am scris. Continui sa arunc
valuri peste fiecare cuvant, caci stiu ca putini se sinchisesc sa le dea la o
parte. E o altfel de usa, pe
care-o-ncui, as putea spune.
Toate acestea m-ar putea omori, dar acum stiu de ele. Si poate, cine stie, usi se vor deschide si maini se vor aprinde.
No comments:
Post a Comment