Cea care a descoperit de curând, că o relaxează să gătească şi să prăjiturească. Un draaag membru al familiei, m-a întrebat acum câţiva ani, dacă am vreun hobby. Sigură şi ţâfnoasă, cum eram atunci, i-am răspuns ferm că "Da". "Care?", m-a întrebat el. " Păi ştii. Să scriu." . " Acela nu este tocmai un hobby, Vera. Un hobby trebuie să te relaxeze, să te ajute să nu te mai gândeşti la probleme. Eu când meşteream chestii la calculator, mă relaxam. Nu mă mai gândeam la nimic altceva." . Mi-a dat puţin cu tifla în cap atunci, pentru că, deşi amatoare cum încă sunt, consideram că scrisul este hobby-ul meu, o chestie la care chiar mă pricep. Found out it wasn't. Pentru că nu încetam să mă gândesc la tot ce îmi apăsa sufletul, la tot ca mă încărca. Scrisul mă ajuta şi mă ajută să pun pe hârtie toate emoţiile, toate întâmplările pe care nu vreau să le pierd, toate poveştile care m-au făcut ce sunt astăzi. Nu ştiu dacă îl pot numi terapie, deşi are uneori acest rol. Nu îl pot numi nici hobby 100%, după cum am constatat mai sus. Nici profesie , pentru că viitorul are rezervată pentru mine o alta. E un mod de a trăi. Nu mă imaginez nemaiscriind nimic niciodată. Aş înceta să mai fiu eu, dacă s-ar petrece asta.
Un hobby se poate schimba cu un altul, permiţându-ne astfel, să aflăm câte ceva despre noi. Un mod de viaţă rămâne(dacă este unul benefic iar al meu este)
Ce-am aflat eu apucându-mă de gătit? Că am răbdare. Undeva ascunsă, neştiută nici de mine, zăcea răbdarea mea. Aş fi trăncănit în continuare că răbdarea nu este unul din punctele mele forte, dacă nu aş fi descoperit-o tocând nişte ciupercuţe care aveau să facă o "mică petrecere" cu pastele şi sosul de tomate. Ce-am mai aflat? Că îmi trece orice supărare când gătesc. Îmi amintesc şi acum, că fusese o zi dintr-acelea când îţi tună şi îţi fulgeră pe deasupra capului în timp ce toţi se bucură de vreme însorită. Ştiu că m-am oprit din a toca frenetic ciupercuţele şi m-am bucurat pentru o clipă şi eu, de vremea însorită, care apăruse în sfârşit şi la mine. Apoi m-am pus iar pe treabă.
Recunosc, îmi place mai mult să fac de mâncare. Probabil pentru că iubesc condimentele . Le folosesc din belşug şi cred că-mi sticlesc ochii când le amestec în ce le-am pus. Pentru că stiu deja ce gust grozav vor da mâncării şi cu câtă poftă voi înfulecă. Vreau să placă şi prietenilor, desigur. M-am bucurat nespus când am făcut prima mea salată de vinete, pentru care prietenele au avut cuvinte de laudă. E plăcut să dăruiesc, oricât de clişeic sună(un cuvânt pe care sorămea îl detestă).
Dar, oricât de mult mă dau în vânt după feluri de mâncare, mi-am dat seama că ar trebui să ştiu să fac şi nişte deserturi. Nu de alta, dar de când "prăjitureşte" sora mea şi postează poze cu dulciurile, mi se face poftă de cel mult 5 ori pe săptămână . Aşa că, hell, no more suffering! I'm going to do my own stuff, ca să nu mai salivez în faţa monitorului, până îmi trimite ea, cu autobuzul, ceva .
Prăjitura din poza a apărut din 4 motive:
1. Cel pe care l-am spus mai sus.
2. Dintr-un pariu cu propria persoană( Iulia va râde la asta) "It's not a challenge if you know you can do it" ( X Men First Class are drepturi de autor asupra citatului care face parte din cele pe care mi le repet când dau de greu)
3. Am vrut să-mi extind aria de expertiză .
4. Voiam să fac ceva frumos pentru prietenaşi.
Aşadar, am făcut o listă şi am pornit la drum cu Ina, care a fost ajutor de cofetar. E minunată la decoratul cu frişcă, presimt că o sa mai am nevoie de ea ^^.
Găsisem în urmă cu o săptămână o reţetă de prăjitură în 3 straturi, dintre care unul conţinea brânză dulce. Cum iubesc cheesecake-urile, nici n-am mai stat pe gânduri şi am salvat reţeta.
Mi-am procurat cele necesare de la Auchan( Gotta love Auchan, right? Are tot ce-ţi trebuie. Cel puţin, eu am găsit ce-mi trebuia) şi ajunsă acasă m-am apucat de prăjitură.
Tot ce-am folosit la ea a fost unt, budincă de ciocolată, lapte, biscuiţi, brânză şi frişcă. Fără coacere, ce poate fi mai simplu?
În câteva cuvinte, reţeta sună cam aşa: zdrobeşti bine biscuiţii, îi pui în tava de prăjitură, torni untul topit peste ei, presezi cu o lingură, baţi frişca şi o împarţi în două, o parte o amesteci cu brânză şi o aşezi peste biscuiţi, pui praful de budincă cu lăpticul, pe foc, amesteci să se închege si apoi laşi să se răcească, torni budinca peste stratul de brânză, apoi ornezi cu cealaltă cantitate de frişcă rămasă. Et voila! Dacă ţi se pare că tot nu e suficient, cum mi s-a părut şi mie, decorezi frişca cu nişte ciocolată, după cum se vede şi în poză.
M-am simţit tare împlinită când am văzut ce ieşise din mănuţele mele. Şi mai împlinită când au gustat-o prietenele( a mai rămas ceva şi pentru cele care nu au putut ajunge :D )
Ştiu că nu e tocmai sănătos să mănânci aşa mult dulce( nici pentru dinţisşri nici pentru organism) şi chiar mi-ar plăcea să încerc ceva mai raw vegan, bio(o nouă provocare pe listă) . Dar, pentru început, a fost ok şi toată lumea a plecat din bucătărie cu zâmbetul pe faţă. În viitor, o sa învăţ să fac budincă de casă, să pot înlocui praful, care deşi m-a salvat de această primă dată cu toţii ştim că este dăunător.
Dacă cine citeşte acest articol, doreşte reţeta originală, aici sunt cantităţile ingredientelor. Sunt o hoaţă de reţete şi nu o să neg niciodată asta . Nu am să mint spunând că le-am inventat eu ci am să mulţumesc că există aceste site-uri care mă inspiră.
Poftă bună cui a citit şi se pregăteşte să prăjiturească şi îmbrătţsări calde celor care au mâncat-o pe a mea şi le-a placut .
No comments:
Post a Comment