Despre "a creşte"

Creştem. Văzând cu ochii. Nu prea m-am dat în vânt după această expresie înainte . Nu prea i-am înţeles rostul până acum. Cum adică să creşti văzând cu ochii? Ce treaba are crescutul cu văzutul? Ei, are. Creştem şi ni se da jos pelicula de pe ochi, cea cu care  priveam totul înceţoşat, dar nu aveam habar, pentru că aşa privisem toată viaţă lucrurile. În ceaţă.  Până acum ne uitam unii la alţii, cu mâinile, cu paşii, cu inima. Acum vedem lumea în toată splendoarea ei.  Omul acela pe care îl simţeam cald lângă noi cândva, acum îl privim şi vedem că ochii îi sunt îndreptaţi spre altceva nu spre noi. E simplu să îl laşi să se ducă acolo unde i se plimbă privirea. Totul e limpede. Părinţii aceia care păreau să stea unul lângă altul şi să le fie bine aşa, acum vedem că deşi stau aproape nu le este bine. Se uită fiecare altundeva. Prezentul e o faţadă imortalizată într-o poză care nu mai păcăleşte . Creştem, văzând cu ochii. Frica de nou, care ne făcea mâinile să tremure, o căutăm cu ochii aceştia . E de negăsit . Pentru că nu a existat vreodată. Frica a fost un nimic. Ne-am temut de nimic atâta timp! 

Creştem şi vai(!) cât creştem. În unele zile, o oră e cât un an.  De-am fi ştiut că trăiam în semi-întuneric am fi făcut ceva în privinţa asta. Dar eram doar nişte boţuri de oameni, care se rostogoleau şi se loveau pentru ca apoi s-o ia de la capăt. Apoi boţul s-a făcut mare şi mai mare şi a căpătat o pereche de ochi cu care la început a văzut mai greu apoi din ce în ce mai bine. 

Nu îţi dai seama că nu mai eşti orb decât după ce vezi un alt boţ de om rostogolindu-se.  Şi atunci te opreşti, îl mângâi, îl împingi la vale şi-i urezi să crească mare, mare, până să ajungă să vadă. Aşa clar cum îţi apare ţie lumea acum. 
Când lumea ţi se aşază în faţă aşa frumoasă, nevinovată şi colorată, nu ai cum să fii supărat pe timpul care s-a scurs, pe oamenii-boţ de care te-ai lovit.

Creştem, creştem până o să vedem cu toate simţurile contopite într-unul. Dar până atunci, creştem văzând...cu ochii.