Totul in viata este confuz. Adevarul este ca traim cu un val
peste ochi in cea mai mare parte a timpului. Unii toata viata. Iar confuzia
vine tocmai de la noi. Noi suntem asa. Nu ne intelegem pe noi insine, asa
zisele noastre "mici cosmosuri" pe care le purtam in suflet, sunt cea ce ne produc suferinta. Fiecare
minut, fiecare secunda este incarcata de emotii pe care habar nu avem cum sa le
numim atunci cand apar. Unii nu stiu nici fericirea sa o recunoasca si aceea
chiar nu face rau nimanui. Daca nu putem intelege ce simtim, riscam sa fim
sclavii propriilor noastre simtaminte. Si mare parte din populatie este in
aceasta pozitie, doar ca nu stie. De parca ai avea nevoie de lanturi si vreun
bici peste spate ca sa fii inrobit....Cred ca esti mai liber in lanturi,
amenintat cu biciul, decat pe strada, plin de manie si frica, neintelegand ce
sunt cele doua si de ce le simti. Poate
ca ni se pare in regula, in fond, ne facem rau numai noua, nu? Dar nu este
adevarat. Ii ranim si pe cei din jur. Reprimand, convingandu-ne ca nu simtim
ceva anume , le facem rau si celor apropiati. Ii bruscam, ii ranim apoi ii
indepartam. Pentru ca ei vor sa intre in micul nostru cosmos, sa ne ajute sa
facem ordine, dar asta doare. Si noi nu vrem sa doara. Nu asa. Durerea fizica
pare mai usor de suportat in comparatie cu cea a sufletului. Pentru ca pentru
cea din urma nu avem analgezic. Ne convingem noi ca un pahar, doua, 3, mai
multe de vin sau vodka sau ce ne pofteste inima, ne mai alina durerea, ca
dulceata aceea din briosa cu ciocolata o sa actioneze precum un pansament peste
rana aceea din care nu curge sange, care nu se infecteaza dar cumva ne
impiedica sa ne ducem vietile asa cum am vrea. Fara durere. Dar nimic nu
functioneaza. Am incercat. Singurul luru care te vindeca este pur si simplu
acceptarea ca doare. Ca esti ranit. Nu esti mai slab ori mai putin demn daca
faci asta. Esti liber si libertatea aceasta ar trebui pretuita mai mult decat
confuzia in care alegem sa ne scufundam.
Nu ma cred vreo experta in arta cunoasterii de sine. De
multe ori sunt depasita de situatii despre care credeam ca sunt usor de gestionat.
Cand se intampla asta, imi dau seama ca am fost inrobita. De mine insami. Asa
ca fac tot posibilul sa ma eliberez. Tin mult la libertatea mea. Aceasta, mai ales, pentru ca am trait multa
vreme doar in intuneric. Dar privesc in
jur si vad ca inclusiv oameni dragi mie nu stiu ce inseamna sa fie liberi.
Traiesc intr-o minciuna, una care creeaza prapastii intre ei si cei apropiati
lor. Cand stii sigur ca vrei sa scoti pe
cineva din viata ta, comunici ceea ce iti doresti. Orice altceva nu este decat
o reactie confuza la ceea ce ti se
petrece, un pumn intr-un perete. Sa gasesti cuvintele sa spui ce este in
neregula, asta este o cu totul alta poveste. Una care tine de curaj . Curaj sa analizezi "all the facts" si sa iei
decizia asta si curaj sa o impartasesti celui implicat, nu sa il ranesti . Iar curajul nu este ceva ce imbraci
dimineata, vreun tip de ceai pe care sa
il bei . Curajul....il are oricine. Dar nu toti sunt constienti ca il au, ca
este atat de la indemana. Curajul nu inseamna sa salvam intotdeauna pe cineva,
desi multe filme si carti ne-au convins ca asa stau lucrurile. Curajul este cel mai des...puterea de a te salva pe tine,
inainte de a intinde o mana de ajutor catre altcineva.
Cea mai mare responsabilitate a noastra nu este sa ne gasim
un rost, adica un job fain si bine platit, asa cum multi de varsta mea cred,
asa cum am crezut si eu o data. Adevarata responsabilitate pe care o avem
suntem chiar noi si cum alegem sa traim: intemnintati pe dinauntru sau liberi si
curajosi.
No comments:
Post a Comment