Cum am disparut si m-am intors #bionica

Mi-am propus sa scriu, initial, pentru ca stiam ca este terapeutic. Dar de fiecare data cand incercam, ma uitam la foaia alba, nestiind cu ce sa incep, despre ce sa vorbesc. Si mai amanam o zi. Astfel au trecut 3 saptamani. Acum, mi-am spus ca voi scrie despre orice imi trece prin minte, pentru ca lasand pe mai tarziu, nu fac decat sa ma adancesc si mai mult in groapa in care mi-am permis  sa stau, sa jelesc. 

Ce anume?  Oamenii din jurul meu mi-ar spune cu blandete, in timp ce m-ar mangaia pe umar, ca nu am pierdut nimic, ca totul este la locul sau, ca eu sunt bine, ca totul va fi bine. Acum, inclin sa fiu partial de acord cu ei. Acum 3 saptamani, refuzam categoric. Mi-am sapat o groapa si m-am aruncat in ea, pentru ca nu am crezut ca poate intelege cineva cam ce emotii te cuprind cand ti se spune ca ai fost la un pas de moarte si tu nu iti amintesti. Tot ce faci este sa compari cu celelalte experiente cand apropierea de moarte a fost constienta, incerci sa iti dai seama daca, vreo clipa, ai vazut-o. Dar nu iti amintesti decat bezna. Probabil ca asa se moare. Se face intuneric , nu mai auzi nimic  si dispari. Eu am disparut pentru jumatate de ora si nu am nicio idee unde. Mi s-a spus ca e mai bine, mi s-a dat explicatia logica, medicala: acesta este modul prin care creierul se protejeaza. Probabil. Mie mi se pare tot infiorator insa. Si adevarul este ca nimeni nu are cum sa inteleaga, daca nu i s-a intamplat. Doar ca, uneori, oricat de logic am gandi, sentimentele au intaietate. Te poti bate cu ele, folosind ratiunea dar in situatii ca aceasta, nu castiga nimeni. Nu m-am putut minti niciodata iar acesta a fost si dar si ghinion.  Altcineva, poate, in locul meu, si-ar fi zis ca nu e invidioasa pe tot ce au bun si frumos altii, ca nu se supara ca are o bucata de titan in piept, cu baterie si fire precum o bomba,  ca sunt mii de alti oameni carora le merge mai rau si trebuie sa gaseasca partea pozitiva. Altcineva. Eu insa nu ma pot pacali. Eu  raman constienta de inutilitatea frustrarii mele, a invidiei,  a furiei, le-am trait in aceste 3 saptamani pana la apogeu, m-am simtit vinovata pentru asta si totodata indreptatita. Stiu ca lumea functioneaza dupa principiul unei rulete rusesti, ca nicio persoana nu alege ce i se intampla si cu toate acestea, nu m-am simtit consolata. Deoarece contrar asteptarilor mele, doar pentru ca stii ca nu ai control asupra a ceva, nu inseamna ca doare mai putin cand se intampla sa te vezi iar cu mainile legate.  Este  in natura umana dorinta de a controla, nu ma indoiesc. Ni se predica sa traim in prezent, sa nu ne irosim cautand sa fim mereu in siguranta dar nu reusim.  Poate graieste aici instinctul de supravietuire, poate este vorba despre incapatanare. Sau poate incapatanarea este legata de supravietuire. Ce este cert, e ca nu ne putem opri din a vrea sa detinem controlul chiar si atunci cand stim ca nu se poate.

Asa se face ca m-am trezit dorindu-mi sa smulg cu mainille goale titanul cu tot cu bateria lui afurisita, din pieptul, care cu uimire, am constatat, uitandu-ma in oglinda, ca nu va mai arata nicioadata ca pana acum, ca nu il voi mai simti niciodata ca pana acum. Am ezitat o data sa sparg ceva, pentru ca m-am gandit cu parere de rau la cel sau cea care fabricase respectivul pahar. De acasta data, mintea mi s-a intunecat complet, am luat prima cana gasita si am izbit-o de un gard. Cred ca acela a fost momentul cand mi-am dat seama ca am atins pragul furiei de pe scara vindecarii psihologice si ca mai am de urcat pana sa fiu eu din nou.  La fel, doar pentru ca stii ce te asteapta,  nu devin lucrurile mai usoare, nu inseamna ca o sa te doara mai putin. Din contra, pare sa te ingreuneze mai mult, fiecare noua trauma peste care trebuie sa treci. Da esti mai  constient, da, iti construiesti rezilienta dspre care spun psihologii ca avem atata nevoie, da devenim mai indaratnici. Dar si obositi. Si e de asteptat cred. Avem o limita a suportabilitatii fiecare si cand o depasim, ne consumam toate resursele iar apoi trebuie sa pornim de la zero.

Alternativa este sa renunti. Sa ramai in groapa in care te-ai aruncat si sa astepti sa dispari, de tot. Si nu pot judeca pe nimeni care a ales alternativa.  Suntem precum  niste plante, depindem de mediul in care ne aflam,  de soare si de apa. Cu alte cuvinte, depindem de oamenii care ne sunt sau nu alaturi. Eu nu as sta aici, acum, scriind, daca nu ar fi fost ei. Este foarte important sa ne bazam pe noi insine, intr-adevar.. Mult timp am fost de parere ca aceasta este singura cale de urmat. Pentru ca mi-a fost teama sa depind de altii; am vrut sa ma descurc singura si sa imi pavez eu drumurile. Si inca consider ca nu mi-am dat un sfat prost. Ce am inteles de-a lungul timpului insa,este  ca pe aceste drumuri pe care ni le pavam,este placut sa mergi cu cei pe care ii iubesti si care te iubesc.  Dragostea poate ca nu ne repara, vom ramane mereu cu o cicatrice pe frunte,  cu alte doua pe coapse, cu o perioada de expirare mai scazuta, cu titan in piept; ce face insa este sa ne tina de mana in timp ce mergem prin iad si sa strige impreuna cu noi, razand: fuck this shit!