Cap sau pajură?

Sunt mai nostalgică de fel.  N-am înţeles vreodată de ce.

Poate a început când m-am mutat în altă casă. Mult timp nu m-am putut obişnui cu noul loc. Mult timp am tânjit după ce avusesem. Stăteam pe un balcon minunat, în faţa mea munţi, stoluri de păsări, soare cât poţi cuprinde cu vederea  şi nu mă puteam gândi decât la cât îmi era de dor de vechea casă.   Continui să am, printre multe alte proaste obiceiuri, pe acela de a nu aprecia îndeajuns, ceea ce este bun, în viaţa mea .

Mi-e dor mereu de ceva ce am avut(motiv pentru care îmi prelungesc bucuriile, folosindu-mă de diverşi “adjuvanţi”) . Good things really DO come to an end  şi de aceea  îmi place să amîn finalurile. Dacă am posibilitatea.  Totodată, am nevoie in permanenţă de lucruri noi, pe care le caut uneori, cu înflacararea unui dependent.  E o contradicţie aici, de care voi fi mereu conştientă(din păcate)  şi asupra căreia nu pot face nimic. 

Era o vreme când voiam să mă pretind o  mică Freud şi să mă analizez, să scotocesc prin propria-mi minte, să  “aranjez”  haosul. Ca orice mic explorator, la început,  nu am avut parte de prea multe  descoperiri. Mai târziu, s-a produs  aşa-zisa iluminare în urma căreia am înteles  nu doar că această muncă nu va fi temporară, precum un test cu care termini după ce-l faci, ci  şi  că vreau să trăiesc la suprafaţă.

Aşa că, am abandonat “proiectul” şi am decis să mă ocup de alte tipuri de puzzle-uri, ale căror piese nu-mi aparţin doar mie. E mai frumoasă o imagine panoramică, ce-i drept. 

Sunt ambele feţe ale monedei şi rămân astfel, pentru că baza temeliei mele este tocmai suma de contradicţii, din care sunt făcută. Nostalgia îsi va mai face veacul şi eu nu o voi stingheri deloc pentru că voi şti că  în secunda în care va disparea, eu voi înainta spre următorul loc care îmi va lipsi când nu-mi va mai aparţine. E un cerc vicios tot acest spectacol al întoarcerii monedei. Dar este singurul pe care îl aleg de bunăvoie.