Egali,înainte de toate

"common souls pay with what they do; 

nobler souls with that which they are"

  Suntem egali în ceea ce priveşte drepturile ce ni s-au dat de la naştere: să ne afirmăm, să visăm, să ne îndeplinim visele, să greşim,  să ne reparăm greşelile, să primim o a doua şansă.

  Avem dreptul să vrem ori să nu vrem ceva. Suntem egali  indiferent ce sau pe cine alegem să iubim. Indiferent de pe urma cărei profesii provin  banii cu care ne construim casa, cu care ne plătim impozitele, chiriile, mâncarea, distracţiile, băutura în care, conştient sau nu, ne înecăm amarul, ţigările care ne păcălesc că timpul trece mai repede, când aşteptăm

  Suntem egali. Nu există nimeni care să poată contesta asta. Există cei care încearcă. Pentru că avem voie să încercăm orice. Ironic, egalitatea şi drepturile cu care vine,  pot fi astfel măsluite, încât  să ni se întoarcă împotrivă.

  Aşadar, puterea devine un etalon pentru ierarhizare. Puterea în toate formele sale, începând cu banii şi terminând cu funcţiile mari de conducere. Pentru că puterea este cea care PARE, doar PARE, să ne conducă mai eficient vieţile. Şi este suficient să PARĂ pentru ca noi să fim convinşi. “Aparenţele sunt totul”, citisem undeva.  Aşa că,  pentru a ne creşte puterea, uneori “călcăm peste cadavre”. Cine nu a auzit vorba aceasta, minte . Sau nu s-a confruntat vreodată cu o situaţie care să o necesite .  “Călcând peste cadavre”,   ne ridicăm pe noi înşine pe ceea ce credem că este un piedestal, când de fapt, nu sunt decât  visele decedate ale unui seamăn al nostru.

  Suntem mai puternici dacă buzunarele ne sunt mai pline de bancnote, , suntem mai puternici dacă am vizitat Y număr de ţări şi astfel avem în sfârşit cu ce ne mândri, suntem mai puternici dacă am făcut publică mobila din sufragerie şi “Ha, să crape Z de ciudă, e mai cu moţ a mea!”, suntem mai puternici, mai buni, mai interesanţi, dacă alegem să nu avem un set de valori , real. Suntem oare? În ochii multora care trăiesc aşa, e posibil.  Tindem să ne aliem cu cei care rezonează cu noi.  Dar suntem oare mai umani? Cuvântul acesta mi-a fost teamă să-l folosesc, pentru că semnifică atât de multe şi sună atât de dramatic, dar adevărul este, că un alt cuvânt care să ne descrie pe noi, oamenii,  nu am găsit.  Şi nu pentru că nu am căutat îndeajuns de bine ci pentru că nu există un altul.  Iar dacă pe toţi ne caracterizează un simplu cuvânt, asta nu poate însemna decât un lucru: că suntem egali, înainte de orice.

  Sunt poveşti ale unor oameni, pe care îi vedem şi cu care vorbim zilnic,  despre care nu aflăm fie niciodată, fie foarte târziu. Poveşti care seamănă cu basmele, poveşti înfricoşător de ireale, dar care s-au încheiat cu ei biruind.

  Sunt oameni care înca nu au o poveste pe care s-o spună sau din contră, să o ascundă. Dar trăiesc pentru a-şi construi una.. Sunt oameni care există ca să apară în viaţa altora şi s-o schimbe. Daca în bine sau în rău, asta depinde de cel a cărui viaţă a fost aleasă. Sunt oameni care tac şi sunt oameni care vorbesc Şi mai sunt  acei oameni a căror voce n-o auzi, care par să tacă dar care-şi lasă mâinile nu doar să rostească cuvinte ci să strige, tare şi răspicat, tot ce tu nu aveai curajul să şoptesti, măcar. Toate acestea ne fac umani şi implicit egali.

  Diferenţele, sunt o iluzie, le inventăm, în lipsa poveştilor.