Alt noiembrie. Aceeaşi pecete

Am zile când simt că am îmbătrânit brusc. Când nu mai vreau  să mă ridic din pat pentru că îmi pare că toată viaţa mea îmi îngreunează într-atât corpul, că orice mişcare e dureroasă. Îmi strâng mâinile pe lângă trup într-o îmbrăţişare, care mă lasă mereu pustiită . Îmi adun dorul de oameni, cuvintele pe care nu le pot rosti pentru nimeni şi rămân aşa . Niciodată nu număr secundele. Pentru că închid ochii şi în întunericul care se aşază pe retină, nu mai există timp.
 Iar dacă timpul nu este. pot să îmi spun că nici durerea nu e acolo, cu mine, pulsând simultan, cu inima . Îmi repet, cu ochii închişi că pielea nu-mi zvâcneşte, că este doar o iluzie, ca multe altele.