O frică cronicizată.
Am crezut că m-am vindecat o dată cu mângâierea aceea pe care am dăruit-o în iunie. Când m-a întrebat ce mă face fericită şi am tăcut o secundă. Când m-am uitat în ochii aceia calzi şi m-a dogorît focul din ei. Când am ezitat înainte să-i răspund .
Cănd la întrebarea "Ce te întristează?", răspunsul mi-a zburat mai repede de pe buze decat celălalt:
"Să mă simt neputinciosă. "
Aşa am crezut. Dar ai murit, Em, şi frica a recidivat. Am metastaze în tot sufletul. Lumea mi-ar spune că sunt nebună pentru că am vorbit cu tine azi noapte. Dar eu ştiu adevărul. Îl văd la fel de limpede ca pe cerul de deasupra capului meu.
Mă uit la frică cum mănâncă din suflet şi nu mai am cum mă zbate. Nu mai am împotriva cui. Accept. Nu acceptarea este pasul care ar trebui să mă ajute să dobândesc pacea?
Toate celulele mele nervoase îmbibate în tanin, tac. Nu mai sinapsează, pentru a găsi o logică. Nu mă mai apară. Pentru că renunţ la apărare.
Privesc frica în ochi şi-i mărturisesc că nu mă mai ascund de ea. Aş putea în fond, să mă împrietenesc cu ea pentru că atunci când mă va ucide, va muri şi ea cu mine. În mine îşi are adăpostul.
În această clipă mi-e milă de ea şi poate şi ea mă compătimeşte pe mine. Ne ucidem una pe alta pentru că nici una nu are vreo scăpare. Înţeleg cum a luat naştere şi o absolv de orice am învinuit-o până acum.
Nu mai neg nimic pentru că nu mă voi însănătoşi astfel. Salvarea va veni după ce eu şi frica vom pieri. Atunci mă voi scutura de cenuşă, fără să mai fiu înlănţuită.
No comments:
Post a Comment