Timp

   

Se spune ca nu ar trebui sa te temi de moarte. Daca e sa vina sa te ia, vine. Nu i te poti impotrivi. Am mai auzit si oameni care mi-au spus ca nu se tem de moarte pentru ca au trait si traiesc asa cum vor. Si au ce vor. Nu am ajuns acolo. Sincer, ma intreb daca cineva chiar a ajuns acolo sau lumea e doar plina de inca o serie de mincinosi. Mi-e frica sa mor, asa de frica, incat imi ingheata sangele in vene, numai la gandul ca in clipa urmatoare as putea inceta sa mai respir, din oricare motiv. Nu pot sa, cum zic americanii, "shake the feeling". Nu am trait inca tot ce am vrut sa traiesc, nu am chiar ce imi doresc, nu am construit tot ce vreau sa construiesc. Mi-e frica de moarte. Nu sunt pregatita sa vad nici raiul, nici iadul nici orice ar mai fi dupa viata asta. Nu ma pot multumi cu cat am si sa  strig cu curaj :" Hai, de e sa ma iei, ia-ma!". Nu am inca taria asta. Am in schimb tarie sa ma lupt. Vreau sa traiesc. Sa ma bucur, sa construiesc, sa intalnesc oamenii care asteapta sa ii intalnesc. Dar fir-ar, acum mi s-ar putea spune ca, pe langa faptul ca sunt o fricoasa, mai am si pretentii. Unii mi-ar spune ca nu conteaza cum traiesti, atata timp cat poti face asta. Aici vin eu cu pretentiile, aici spun ca pentru mine conteaza cum imi duc viata. Nu vreau sa fiu schilodita, nu vreau sa nu ma pot folosi de trupul asta pana la capat. Imi doresc sa continui sa merg in lung si in lat pe aceste picioare, sa contiui sa imbratisez cu aceste brate, sa vad mii de apusuri cu acesti ochi. Insa, daca ar fi imperioasa nevoie sa aleg, as alege sa pot merge. Suna absurd, imi dau seama. Ar trebui sa conteze mai mult mainile, ochii, de ele ma voi folosi in profesia mea. Dar eu picioarele mi le doresc cel mai mult. Sa pot atinge pamantul ori de cate ori vreau, sa pot fugi ori de cate ori simt ca ma sufoc undeva. Nici ca-mi pasa ca nu sunt cele mai rapide, cele mai puternice. O vreme a contat, dar doar pentru ca m-am lasat influentata de ce imi spuneau altii.  Insa asta a fost demult.  Acum sunt fericita ca le am . Si mi-e frica ca as putea pierde si o particica dintr-unul din ele; as negocia pentru ele de ar trebui, desi nu vreau sa pierd nimic, dupa cum am spus. Nu stiu cum reusesc altii sa fie asa impacati cand li se spune ca vor pierde ceva, un organ, un deget, o mana, jumatate de picior, viata insasi.  Eu nu sunt inca pregatita sa pierd vreo bucatica din mine, daramite viata. Nici macar nu stiu ceva sigur in legatura cu ce-o sa fie, dar de pe acum pot afirma pentru ce sunt pregatita si pentru ce nu.  Daca e lasitate, curaj, amandoua sau pur si simplu altceva pentru care nu gasesc un termen acum, doar timpul imi va spune. Si sper sa fie cat mai mult.