I foresee the dark ahead

 Poate daca scot la lumina, ceva ce am lasat neterminat acum 2 ani, ma ambitionez sa continui.

10.04.2012

“Sunt un om care poarta vieti cu el.Nu ale altora,ci pe ale lui.Vieti care par a fi diferite, dar se se asemeana printr-un singur lucru si acela e ca eu fac parte din ele. Nu mai sunt ca la 6 ani, ori ca la 14.Nici macar ca la 16.Sunt ca acum Iar asta inseamna ca peste alti cativa ani voi fi diferita iar.Timpul lasa amprente asupra noastra, Timpul sapa in noi.Sapa si ramane cumva acolo, fara sa-l vedem ori sa-l atingem.Ramane  dar  totodata, o parte din el, continua cu fiecare secunda sa treaca prin noi.E ca un vechi prieten care ramane in suflet,pentru ca pana la urma acolo pastram amintirile.Acelea sunt valoarea propriului nostru  timp.

 Eu, sunt altfel in fiecare zi, Ma regasesc zi de zi altfel. Cu ceva nou adaugat la fiinta mea.Cu o intrebare noua nascocita de mintea mea.  O intrebare buna, as putea spune.Dar obositoare.Ma obliga sa gasesc un raspuns.Pentru ca de raspunsul acela depinde viata mea viitoare.Nu mi-o pot continua nestiind ce-i cu mine.Pot insa, sa mi-o continui nestiind ce va fi cu lumea din jur,dar mi-e imposibil sa fac asta cu mine.

Intr-adevar, pentru mine este o lupta.O lupta  cu mine.Sa devin  ceva ce imi doresc.Sa fiu intr-un anume fel.

Simt ca adun in mine,ganduri, prea multe ganduri.Mintea mi-e o masinarie neobosita de gandit.Orice as face,oriunde as merge, analizez.Descopar tot mai multe lucruri care ma inconjoara si care imi displac.Si imi dau seama, ca lupta mea e una fara cauza  adeseori.Nu lupt doar cu mine.Uneori lupt cu intreaga lume. Si imi dau seama de toate astea.Imi dau seama,ca nu exista cale de rezolvare.Si de aceea tot incerc, tot imi impun  sa nu privesc raul din jur, sa  nu ma las prinsa de el, ca  ceilalti.Stiu ca si eu sunt rea. Dar rautatea mea e una necesara.E parte din fiinta mea.Nu o imprastii in lume. Nu este la fel ca a celorlalti.Nu e sora cu cruzimea si nepasarea pe care atatia oameni le poseda, pe langa rautatea lor. A mea vine din ingrijorarea pentru  lumea in care traiesc, din nimicnicia care ii invaluie pe atatia, din disperarea ca nu am control asupra a tot ce se intampla cu mine, din resemnarea cea din urma, ca asta este viata si nu poate fi schimbata,ci doar traita; privita din unghiurile ei bune.”

 Citind randurile pe care le scrisesem in adolescenta,mi-am dat seama  ca unele lucruri se schimbasera in mine. Lucruri precum perceptia.

Nu mai sunt ceea ce se poate defini ca fiind o femeie blanda .Dar nici independenta ori afurisita,cum unii barbati ar vrea sa imi spuna(fiti fara grija, caci stiu ca asta ganditi despre mine,fara sa mi-o spuneti in fata). Poate din acest motiv nu mi-am gasit echilibrul vreodata.Desi ai putea crede ca la varsta  mea, echilibrul ar trebui sa fie  ceva dobandit tocmai  prin experienta varstei. Adolescenta mi-a fost tulbure.Si nu din cauza parintilor.Sau a altor factori.Mereu am fost eu de vina.Eu imi provocam cele mai multe  suferinte.Eu eram cea care observa si analiza prea mult lucrurile  ce ma inconjurau.Si de aceea ma simteam permanent agasata, urmarita. Viata  nu mi se parea un loc  potrivit mie. pana  am ajuns intr-un punct in care am incetat sa  ma mai gandesc la astfel de lucruri.Am invatat sa accept viata ca pe ceva firesc.Am inceput sa caut lucruri care sa ma faca fericita. Dar nu mi-a reusit  asa cum mi-as fi dorit.Dezamagirea fata de lumea in care traiam, fata  de felul in care gandeam  spre deosebire de  fetele de aceeasi varsta cu mine, inca era o parte prezenta in viata mea. Ai spune ca eram o intelectuala neadaptata.Dar uite,ca te inseli si de aceasta data.Caci nu eram nici pe departe asa.Nu m-as putea descrie nici acum, intr-un singur cuvant. Pentru cum sunt eu,nu exista un singur cuvant.Exista mai multe. Fraze intregi  de insusiri. Mi se spunea des, sa fiu eu insami.Si erau cuvintele care ma  scoteau din minti cel mai mult.A fi eu insami, nu reprezenta a ma individualiza. Adesea simteam ca in mine se adapostesc mai multe suflete.Pe care nu le puteam controla.Uneori ieseau unul  cate unul la iveala,in momente in care aveam nevoie, alteori ramaneam singura,fara niciun ajutor.Nu puteam alege cine sa fiu dintre toate acele suflete.Pentru ca fiecare avea ceva special.Si parca fiecare nu putea trai fara prezenta celuilalt.

 Puteam fi in atat de multe feluri si nici unul  nu ma multumea.Voiam sa ma individualizez. O prietena imi spusese ca e  un dar ca pot empatiza atat de bine.Eu insa,eram sceptica in privinta asta.As fi preferat sa fiu ca ea, sau ca oricine altcineva care avea felul sau de a fi, definitoriu pentru persoana sa.. Luptam cu mine insami, si nu am realizat decat mult mai tarziu ca era o lupta pe care nu o puteam castiga si tocmai multifatetarea  propriului “eu” imi dadea unicitate.

La facultate, imi amintesc de mine ca fiind o femeie in cautare de…ceva..Nu stiam ce anume cautam.simteam doar ca ceva lipsea in viata mea.Ceva a carui lipsa  imi dadea senzatia unei goliciuni, in care sufletul meu parca se obisnuise sa pluteasca.Ajunsese un fel de resemnare, o tristete prelungita, o stare de paralizie spirituala pe care o sesizam,dar impotriva careia nu puteam face nimic. Voiam sa schimb locul, oamenii din jurul meu si stiam ca singurul fel in care puteam face asta era, plecand.Si tocmai asta nu puteam face. Ma simteam totodata legata de locurile acelea, obligata sa explic unde m-as duce . Iar eu nu stiam ce as fi putut raspunde la aceasta intrebare.Nu aveam raspuns.Imi doream doar  sa fug si nimanui sa nu dau socoteala.

Totul incepuse sa imi dea fiori,  totul ma sufoca si aveam sentimentul acut  ca sunt paralizata. Obosisem.

Stiam ca trebuie sa imi continui studiile, dar nu mai aveam nicio tragere de inima. Visam sa pot opri timpul, sa pot rasufla, caci eram cu adevarat epuizata ca si cum alergasem toata viata mea. In aceasta perioada l-am reintalnit. Si nu numai ca am oprit timpul, ci l-am si facut sa se intoarca. Am retrait totul in clipa reintalnirii. Eram constienta ca asa ceva, ce nu a avut sorti de izbanda o data, nu va avea nici a doua oara.Dar, cu toate acestea, m-am aruncat in valtoare.Subcontientul meu actiona fara sa-l pot manipula sub nicio forma.Parca voiam sa existe ceva mai mult, ceva mai presus de intelegerea mea rationala dar pe de alta parte ma auzeam strigandu-mi ca ceea ce urma sa fac nu era bine. Poate stiam in strafundul sufletului ca  era o copilarie sa imi doresc asa ceva, poate nu puteam accepta realitatea si incercam s-o modific fictiv, ignorand vocea care continua sa strige in mine. Voiam sa imi sfidez propriile legi sau credeam ca la mine se aplica doar uneori? Nu pot spune. Oricare ar fi fost motivul, a fost gresit.

Omul acesta ma frapase, intr-un fel sau altul. Era blocat in mintea mea si nu puteam trece peste el. Si nici nu voiam. Aveam o dorinta avida de a fi iubita cu acea sinceritate care se revarsa din minte in inima , in sange si in fiecare parte din tine, asa incat El devine o bucata de carne si ganduri, invaluita in sangele tau, care daca se rupe de acolo sau doar se deplaseaza nitel,te doare,caci e sangele tau acolo cel care o iriga.

Suntem siguri ca noi suntem stapanii vietii noastre,ca noi o controlam,ca suntem singurii care au acces  la ea tocmai pentru ca ne apartine.Dar nu este asa.Suntem toti intr-un cerc,si ne influentam unii pe altii.Vietile noastre se invart si se lovesc una de alta  ca niste bilute  intr-un borcan.Iar borcanul este universul  in care traim.Nu noi suntem intotdeauna cei care alegem unde sa mergem,sau ce sa facem.Deciziile altora ne schimba frecvent directia.Nu putem controla asta.Suntem oameni.Nici daca am fi orbi,nu ne-am putea forma viata doar din deciziile noastre.Cu siguranta ne-am lovi de altcineva,cu siguranta am comunica intre noi.Pentru ca asa suntem noi formati.Viata noastra nu este doar a noastra,este a tuturor. Daca el nu si-ar fi intors capul dupa un alt autobus,  iar eu nu m-as fi ridicat de pe banca sa ma duc la chioscul de langa el, probabil ca nu ne-am mai fi reintalnit.  Nu a fost din vina mea ca ne-am revazut, nu a fost vina mea ca el mi-a cerut sa ne mai vedem, nu a fost vina mea ca am acceptat, nu a fost vina mea ca ceea ce a urmat nu prezisesem.A fost vina mea insa, ca la un moment dat m-am hotarat sa nu vad punctul care fusese pus si sa nu aud vocea.

Obisnuiam uneori, sa stam unul langa altul si  sa vorbim.De cele mai multe ori, eu ma opream si il priveam.Atunci el ma intreba de ce tac. O data i-am raspuns: “Nu vreau sa mai spun nimic.Imi doresc doar sa ma inchizi in tine, sa nu fie nevoie sa zic ceva. Vreau doar sa simt.” As fi vrut atunci sa adaug :”Sa ma iubesti. Sa ma simti si sa ma strangi bine sub carnea ta, sa nu imi lasi cuvintele  sa iti cutremure pielea. Vreau sa nu ma mai gandesc la nimic.Asa ca te las sa imi ineci  mintea  in gandurile tale, sa nu mai stiu de mine. Daca ma auzi tipand, sa nu ma scoti din tine.Vor fi tipete din nestiinta, din teama de necunoscut. Prin ochii tai,voi vedea eu.Ii vei inchide, ca eu sa adorm.Sub carnea ta,ma voi afla eu.Disipata, prin vene, voi cauta liniste.Pentru ca tu vei fi linistea.” . Dar nu am facut-o, pentru ca incepusem sa ma tem de aceasta dependenta, incepusem sa simt cum limitele sunt fortate. Imi spunea mereu ca va pleca si eu la fel. Ma lasa sa  inteleg lucruri pe care le stiam deja. Le simteam apropindu-se. El nu pretindea sinceritate .Nu pretindea a fi altul decat cel care era. Si asta ma impingea spre el. Franchetea cu care trata lucrurile. Vocea striga neincetat:” Daca nu pleci,exista posibilitatea sa te pierzi pe drumul asta.Si nu vei sti niciodata unde ai fi vrut sa mergi..vei fi uitat de tine si de ei ..de el.Trebuie sa pornesti acum,pentru ca acum simti asta.Nu ai voie sa te ratacesti..ratacirea e primul semn ca nu vei mai fi tu vreodata.trebuie sa ramai inradacinata in tine.” Dar eu inca nu voiam sa plec.Asteptam finalul, ca o impatimita a jocurilor de noroc.

“. Mintea ta e abstracta.Mintea ta  isi face loc afara si vrea sa se piarda in lume.”     imi repeta vocea..        Dar eu exact asta voiam.Sa-mi pierd ratiunea, sa nu ma mai aud, sa nu ma mai simt blocata. Era ca si cum  somnul cu ochii deschisi, toropeala de dupa amiaza de vara si caderea linistita in gol, s-ar fi contopit intr-o singura senzatie.

Ziua cand mi-a spus ca pleaca si ca-mi doreste ce este mai bun, m-a facut sa realizez cat de adevarat fusese totul.Nu accepti adevarul pana cand nu este rostit cu voce tare de cineva.Atunci capata relief.Atunci ti se asaza in minte ca o piesa de puzzle ce pana atunci lipsise.Totul fusese adevarat, real:vocea, lucrurile pe care mi le spusese, el. I-as fi strigat din urma:” M-ai lasat asa, secatuita.M-ai lasat ca pe o cutie goala,in care bate vantul.In mine bat intrebarile. Si dor asa de tare pentru ca n-am raspunsuri care sa te gaseasca vinovat pe tine sau sa ma faca sa ma simt mai bine. Din contra,eu sunt vinovata.Eu eram menita sa prevad ce va fi.. Dar am ales sa inchid ochii.Pentru ca era mult mai bine sa mi-i inchid ca sa te vad doar pe tine. Dar cum nimic nu dureaza si timpul e marsav, tu mi-ai dat drumul.Iar eu am cazut.Si mi-am deschis ochii, doar ca sa vad ca tu nu mai esti.

 Tu nu te uiti in urma.As fi vrut sa te mai privesc in ochi, sa imi mai zdruncini lumea o data, dar stiam ca asa ceva nu va mai fi.Pentru ca tu cand pleci, nu regreti nimic. Eu sunt cea care ramane uitandu-se in jur.Eu sunt cea care asteapta.Eu sunt cea care are nevoie.

De ce? Nu stiu. Sunt confuza.Am nevoie de mainile tale care vorbesc despre mintea ta, am nevoie de ochii tai care tradeaza farame de sentimente,  de obrazul tau parfumat, pe care am lasat dare de cuvinte pe care nu ti le-as fi rostit niciodata. Am nevoia de forta ta!”. Dar cu ce drept?