Ma gandeam deunazi ca nu voi putea vreodata sa vorbesc
strict despre povestea mea, fara a include si povestile celor care mi-au
influentat-o.
Pentru ca, suntem legati iremediabil unii de altii. Nu putem
exista separat. Daca s-ar putea acest lucru, nu ar mai fi nimic de povestit. Vietile noastre ar fi precum niste carcase
goale, umblatoare, inchise ermetic, pentru ca nici macar un cuvant sau vreo
emotie sa patrunda. Astfel, ar disparea
orice notiune despre bine, rau, bucurie ori nefericire. Nu poti defini ceva ce
nu ai simtit. Si clar nu poti simti daca nu exista ceva ori cineva la care sa
te raportezi
Ne invatam sa traim, privindu-ne, fiind aproape unii de
altii. Suntem cand invatatori, cand elevi. Rolurile sar asa repede de la unul
la altul, incat am uitat ca le mai jucam.
Dar piesa este nesfarsita, deci in continua derulare. Povestea mea se tese impreuna cu cele ale
zecilor de oameni care mi-au iesit in cale.
Pasind doar in viata cuiva, lasam urme. Suntem asadar, responsabili
unul pentru altul, nu doar pentru noi insine. Rautatea pe care, suntem in stare
s-o infingem unii in altii, nu are limite, cum nu are nici intelegerea de care
putem da dovada. Si cu toate ca ambele presupun acelasi efort, au rezultate
diferite. Iar asta ridica o alta intrebare: de ce sa nu o alegem pe cea din
urma in defavoarea primei?
Daca tot avem puterea de a schimba cursul unei vieti, de ce sa nu
lasam amintiri frumoase in urma noastra, asa cum, ne-am dori pentru noi, cu
siguranta.
No comments:
Post a Comment