Fragment din romanul meu

Se spune ca exista diferite etape in viata, prin care treci. Dar, eu cred, ca de fapt ele trec prin noi. Ne trezim cu ele si intr-un fel,ne vedem obligati sa le integram, in noi. Pentru ca nu le putem face sa dispara.Sunt precum niste rani. Dar niste rani care se vindeca. Nici una nu te omoara  Doar lasa urme. Te schimba. Devine parte din ceea ce esti. Si singuratatea este o etapa.Una care revine. Nu sunt de acord cu faptul ca unii oameni sunt singuratici si altii nu. Cred ca toti avem o astfel de etapa. Doar ca,pe unii ii afecteaza mai mult, pe altii mai putin iar alte persoane raman “nevatamate”. Avem nevoie si de singuratate. Ea ne permite sa ne punem atat ordine in ganduri cat si in viata. Folosita cum trebuie, e benefica.  E gresit sa devina un mod de viata, sa devina sinonim cu amaraciune. Dar nu trebuie sa ne privam de ea. Multi si-o refuza, de parca ar fi ceva toxic, din teama ca vor deveni tristi, ca vor fi uitati de lume si astfel pierd esentialul. Si anume ca ca venim pe lumea asta singuri si murim singuri. SUNTEM DE FAPT SINGURI., dupa cum spunea un professor de-al meu. Familia, prietenii ne definesc in toata complexitatea noastra. Singuratatea e precum un schelet. Sau poate unii prefera o notiune din pictura: schita.Daca acceptam ca dincolo de toate culorile, tot peisajul, toate modelele ce alcatuiesc tabloul a fost schita, ne acceptam pe noi insine.Cu tot ceea ce insemnam. Nu putem niciodata modifica schita, o data ce am pus culorile pe panza, dar putem adauga altele, folosindu-ne de acelasi contur. Aceasta etapa trebuie primita fara furie, ori de cate ori isi face aparitia in viata noastra. Pentru ca, prezenta ei, are cu siguranta un motiv. Iar acela ar fi faptul ca, poate trebuie sa schimbam ceva la noi. In acel moment, trebuie sa ne imbratisam propria singuratate si sa ne dam seama ce ne lipseste sau ce este in plus, pe-acel tablou al nostru.