Se spune ca acasa e unde ti-e inima. Eu nu
stiu unde mi-e inima. Uneori simt ca e peste tot, alteori, am senzatia ca e in
acea casa mare, cu acei brazi inalti si falnici din fata ei, cu animalutele ce
o inconjoara si oamenii care m-au crescut si locuiesc in ea.
Nu stiu unde mi-e inima. Nu stiu daca are
un loc stabil. E o inima care tanjesste
mereu dupa ceva, dupa locuri pe care sa le vada si sa le revada. E
nestatornica.
Nu apartin nimanui si niciunui loc. Mereu
vreau sa plec. Si apoi sa ma intorc. Iar cand nu ma mai pot intoarce, caut
mereu sa fug altundeva, sa uit ca nu ma pot intoarce. Daca eram pasare, era
poate mai usor. Dar probabil ca as fi avut o viata scurta. Iar pe mine ma
sperie gandul unei vieti traite incomplet. Vreau sa simt totul, sa vad totul.
Sa ajung sa traiesc cu lipsa gandului “ ce va fi”. Sa imbatranesc intr-o casuta
mica, langa un barbat bun. Sa ofer copiilor ce-i voi avea mai mult decat am eu.
Pentru ca asa inteleg eu notiunea de parinte: sa oferi mai mult decat ti s-a
oferit, sa dai mai multe posibilitati decat ti s-au dat. Iar prin asta nu ma
plang de familie. Oh, nicidecum. Sunt mandra de familia mea. Au facut si
continua sa faca sacrificii pentru mine. Pentru ca eu sa am ce nu au putut ei
avea: o viata mai buna. De aceea vreau sa ofer mai mult decat mi s-a oferit.
Asa creezi oameni mai buni si complecsi. Daruind baza pe care te-ai format
tu insuti si ….ceva in plus. Stiu ca va veni un moment cand voi avea copii
si-mi voi aminti de ce-am scris astazi. Si mai stiu ca voi avea un sentiment
placut citind toate acestea.
Sper ca in viitor sa stiu exact in cate
locuri locuieste inima mea. Ca sa pot pleca si sa ma pot intoarce. Dar mai
presus de toate, sa pot ramane.
No comments:
Post a Comment